Următoarele sunt remarcile adresate sâmbătă de David North, președintele Comitetului Editorial Internațional al World Socialist Web Site, la o întrunire ținută la Birkbeck, Universitatea din Londra, ca parte a unei serii internaționale de conferințe despre Leon Troțki și lupta pentru socialism în secolul XXI. Această prelegere corelează principiile fondatoare ale Comitetului Internațional al Internaționalei a IV-a cu lupta actuală împotriva genocidului imperialist-sionist din Gaza.

Scrisoarea Deschisă și originile Comitetului Internațional

În urmă cu 70 de ani în această săptămână, la 16 noiembrie 1953, o „Scrisoare către Troțkiștii din Întreaga Lume“ a fost publicată în The Militant (Militantul), ziarul Partidului Socialist al Muncitorilor (SWP), care era pe atunci organizația Troțkistă din Statele Unite. Publicată în numele Comitetului Național al partidului, autorul acesteia era James P. Cannon, președintele național al SWP, în vârstă de 63 de ani.

Partidul Socialist al Muncitorilor nu era afiliat în mod oficial la Internaționala a IV-a din cauza legilor anticomuniste din Statele Unite. În pofida acestei limitări tehnice, autoritatea politică a lui Cannon se baza pe rolul crucial pe care îl jucase în fondarea Opoziției Internaționale de Stânga în 1928, pe colaborarea sa ulterioară strânsă cu Troțki în lupta pentru cea de-a Patra Internațională și pe pregătirea congresului fondator al acesteia din septembrie 1938, rolul său central în lupta condusă de Troțki împotriva tendinței revizioniste mic-burgheze a lui Max Shachtman, James Burnham și Martin Abern în 1939-1940 și, după asasinarea lui Troțki în august 1940, apărarea fermă, în mediul reacționar al celui de-al Doilea Război Mondial și în primii ani ai Războiului Rece, a moștenirii programatice a Internaționalei a IV-a.

Dar, în 1953, Cannon s-a confruntat cu o puternică tendință revizionistă în cadrul Secretariatului Internațional al Internaționalei a IV-a, reprezentată de Michel Pablo și Ernest Mandel, care propunea repudierea fundamentelor programatice esențiale ale mișcării Troțkiste. Elementele centrale ale revizionismului lui Pablo erau respingerea insistenței lui Troțki asupra naturii contrarevoluționare a Stalinismului și a perspectivei construirii Internaționalei a IV-a ca Partid Mondial al Revoluției Socialiste. Pablo și acolitul său, Mandel, pledau pentru lichidarea secțiunilor Internaționalei a IV-a în partidele Staliniste de masă sau, în funcție de echilibrul de forțe dintr-o anumită țară, în mișcările social-democrate, naționaliste burgheze și radicale mic-burgheze.

În Statele Unite, adepții lui Pablo au promovat acest program de lichidare sub sloganul „Junk the Old Trotskyism“ („Aruncați la gunoi vechiul Troțkism“). Ei i-au ridiculizat pe Cannon și conducerea veterană a SWP ca fiind „piese de muzeu“ a căror apărare a „Troțkismului ortodox“ era irelevantă din punct de vedere politic. Pablo nu era angajat doar într-un simplu război al cuvintelor. El și-a folosit poziția sa în cadrul Secretariatului Internațional pentru a organiza facțiuni antitroțkiste în cadrul Internaționalei a IV-a și pentru a expulza persoane și chiar secții întregi care se opuneau demersului său de a lichida Internaționala a IV-a ca mișcare revoluționară independentă.

Concepția politică care stătea la baza războiului lui Pablo împotriva Internaționalei a IV-a era aceea că Stalinismul, contrar analizei lui Troțki, rămânea o forță revoluționară puternică. Răspunzând la presiunea maselor și în condițiile unui război nuclear global, Staliniștii vor fi obligați să preia puterea. Rezultatul acestui proces ar fi crearea unor „state muncitorești deformate“ care, după o perioadă de câteva secole, ar evolua cumva în societăți socialiste.

Faptul că această perspectivă bizară a atras un număr substanțial de adepți atesta nu numai dezorientarea politică care s-a dezvoltat în cadrul Internaționalei a IV-a în urma celui de-al Doilea Război Mondial, ci și influența crescândă a unei mici burghezii din ce în ce mai bogate și mai conștiente de sine din punct de vedere politic, angajată în politica stângii radicale.

Principiile fondatoare ale ICFI

Publicarea de către Cannon a ceea ce a ajuns să fie cunoscută sub numele de „Scrisoare Deschisă“ a fost o inițiativă politică crucială în apărarea Internaționalei a IV-a. Bazându-se pe imensa sa experiență politică, Cannon a sintetizat în mod concis principiile fundamentale ale mișcării Troțkiste. El a scris:

1. Agonia morții sistemului capitalist amenință cu distrugerea civilizației prin agravarea depresiunilor, războaie mondiale și manifestări barbare precum fascismul. Dezvoltarea armelor atomice subliniază astăzi pericolul în cel mai sever mod cu putință.

2. Coborârea în abis poate fi evitată numai prin înlocuirea capitalismului cu economia planificată a socialismului la scară mondială și reluarea astfel a spiralei de progres deschise de capitalism la începuturile sale.

3. Acest lucru poate fi realizat numai sub conducerea clasei muncitoare, ca singura clasă cu adevărat revoluționară din societate. Dar clasa muncitoare însăși se confruntă cu o criză de conducere, deși relația mondială a forțelor sociale nu a fost niciodată mai favorabilă ca astăzi pentru ca muncitorii să urmeze drumul spre putere.

4. Pentru a se organiza în vederea îndeplinirii acestui obiectiv istoric mondial, clasa muncitoare din fiecare țară trebuie să construiască un partid socialist revoluționar după modelul elaborat de Lenin, adică un partid de luptă capabil să combine dialectic democrația și centralismul – democrație în luarea deciziilor, centralism în realizarea lor; o conducere controlată de membrii de rând, membri de rând capabili să avanseze disciplinat sub foc.

5. Principalul obstacol în acest sens este Stalinismul, care atrage muncitorii prin exploatarea prestigiului Revoluției din Octombrie 1917 din Rusia, pentru ca mai apoi, pe măsură ce le trădează încrederea, să îi arunce fie în brațele Social Democrației, fie în apatie, fie înapoi în iluziile în capitalism. Pedeapsa pentru aceste trădări este plătită de către oamenii muncii sub forma consolidării forțelor fasciste sau monarhiste și a unor noi izbucniri de războaie încurajate și pregătite de capitalism. Încă de la începuturile sale, Internaționala a IV-a a stabilit ca una dintre sarcinile sale majore răsturnarea revoluționară a Stalinismului în interiorul și în afara URSS.

6. Nevoia de tactici flexibile cu care se confruntă multe secții ale Internaționalei a IV-a și partidele sau grupurile care simpatizează cu programul său, face cu atât mai imperativ ca acestea să știe cum să lupte împotriva imperialismului și a tuturor agențiilor sale mic-burgheze (cum ar fi formațiunile naționaliste sau birocrațiile sindicale) fără a capitula în fața Stalinismului; și, invers, să știe cum să lupte împotriva Stalinismului (care, în ultimă instanță, este o agenție mic-burgheză a imperialismului) fără a capitula în fața imperialismului.

Aceste principii fundamentale stabilite de Leon Troțki își păstrează întreaga valabilitate în politica tot mai complexă și mai fluidă a lumii de astăzi. De fapt, situațiile revoluționare care se deschid din toate părțile, așa cum a prevăzut Troțki, au adus abia acum concretețea deplină la ceea ce la un moment dat ar fi putut părea abstracțiuni oarecum îndepărtate, care nu erau intim legate de realitatea vie a vremii. Adevărul este că aceste principii se impun acum cu o forță din ce în ce mai mare atât în analiza politică, cât și în determinarea cursului acțiunii practice.

La șaptezeci de ani de la publicarea sa, Scrisoarea Deschisă își păstrează o relevanță nediminuată ca o sinteză a situației politice actuale și a sarcinilor Internaționalei a IV-a, condusă de Comitetul Internațional. Avertismentul lui Cannon cu privire la utilizarea armelor nucleare și la pericolul barbariei fasciste este chiar mai actual astăzi decât era în 1953.

Singura schimbare majoră care iese în evidență este faptul că Uniunea Sovietică nu mai există, iar partidele Staliniste de masă au fost măturate. Desigur, în măsura în care politica reacționară colaboraționistă de clasă, naționalistă și antisocialistă a Stalinismului persistă sub noi forme politice, obstacolul pe care l-a reprezentat pentru mișcarea revoluționară a clasei muncitoare nu a dispărut.

Clasa muncitoare se confruntă în continuare cu trădarea sistematică și organizată a birocrațiilor sindicale, cu organizațiile reacționare care încă se autointitulează laburiste, social-democrate și „Verzi“, precum și cu nenumăratele partide și organizații de pseudo-stânga, burgheze și mic-burgheze naționaliste – multe dintre acestea își au originile în repudierea Pabloită a programului Internaționalei a IV-a. Criza conducerii revoluționare rămâne de rezolvat.

Dar nu a mai rămas absolut nimic din identificarea falsă și dezorientantă politic a Stalinismului cu moștenirea și programul Revoluției din Octombrie. Prăbușirea mișcării Staliniste de masă a dat dreptate luptei inițiate de Troțki cu un secol în urmă, odată cu fondarea Opoziției de Stânga, și a fundamentat perspectiva politică revoluționară mondială a Comitetului Internațional al Internaționalei a Patra. Acestea sunt fapte politice de o importanță imensă în actuala criză internațională a sistemului capitalist mondial.

Coborârea în abis: genocidul din Gaza

Ne întâlnim astăzi în mijlocul genocidului în desfășurare din Gaza. Aceasta este concretizarea „coborârii în abis“ despre care avertiza Scrisoarea Deschisă. Capitalismul, așa cum scria Marx, a apărut în istorie „picurând din cap până în picioare, prin toți porii, cu sânge și murdărie“. Și așa va sfârși.

Miliarde de oameni din întreaga lume sunt revoltați de imaginile zilnice ale atrocităților comise de regimul israelian, cu sprijinul deplin al tuturor puterilor imperialiste. Toate invocările ipocrite ale „drepturilor omului“ folosite de Statele Unite și de aliații lor din NATO pentru a-și justifica războaiele – de obicei descrise ca „intervenții umanitare“ – au fost total demascate și discreditate.

Toți liderii imperialiști – Biden în Statele Unite, Trudeau în Canada, Sunak în Marea Britanie, Macron în Franța, Scholz în Germania, Meloni în Italia – sunt pe deplin implicați ca complici ai lui Netanyahu în crime în masă. În cazul în care ar avea loc procese pentru crime de război, aceștia nu ar putea pretinde, așa cum au încercat în mod ridicol unii dintre liderii naziști la Nürnberg, că nu erau la curent cu atrocitățile comise de regimul sionist israelian. Nu numai că sunt conștienți de aceste crime, dar le-au justificat și chiar le-au salutat.

Până la 16 noiembrie, a fost confirmată moartea a 11.500 de persoane în Gaza, dintre care cel puțin 4.710 copii. Rata la care sunt uciși acum copiii palestinieni este cu câteva ordine de mărime mai ridicată decât în orice alt conflict din secolul XXI. În plus, peste 29.800 de palestinieni au fost răniți. Privat de mijloacele de comunicare, Ministerul Sănătății din Gaza a încetat să mai numere numărul de morți și răniți. Din 7 octombrie, atacurile israeliene au ucis, în medie, 320 de locuitori din Gaza în fiecare zi. Dacă acest ritm a continuat până astăzi, este probabil ca numărul morților să depășească 13.000. Din acest total, mai mult de jumătate sunt femei și copii. Bombardamentele de saturație din Gaza au distrus sau deteriorat 40 % din casele din nordul Gaza și au distrus sistemele de sănătate, de distribuție a alimentelor și de tratare a apei, ceea ce reprezintă în mod clar crime de război în conformitate cu dreptul internațional. Și, în timp ce violența mașinăriei militare israeliene a fost îndreptată în principal împotriva populației din Gaza, armata și coloniștii fasciști au ucis aproximativ 175 de palestinieni în Cisiordania.

Despre caracterul de genocid al atacului israelian nu există nicio îndoială. Acesta este confirmat de declarațiile explicite ale liderilor israelieni. Ministrul Securității Naționale, Itamar Ben Gvir, a declarat că oricine susține Hamas ar trebui „eliminat“. Amihai Eliyahu, un partener de coaliție al lui Netanyahu și ministrul israelian al patrimoniului, a declarat că aruncarea unei bombe nucleare asupra Fâșiei Gaza ar trebui să fie o opțiune. Galit Distel Atbaryan, până de curând ministrul israelian al informațiilor, a cerut ștergerea „întregii Gaza de pe fața pământului“ și forțarea locuitorilor acesteia la exil în Egipt.

La sfârșitul lunii octombrie, Craig Mokhiber a declarat, demisionând din funcția de director al Biroului din New York al Înaltului Comisariat al Națiunilor Unite pentru Drepturile Omului: „Acesta este un caz de genocid ca la carte. Proiectul colonial european, etno-naționalist, de colonizare a Palestinei a intrat în faza finală, spre distrugerea accelerată a ultimelor rămășițe de viață palestiniană autohtonă din Palestina. Mai mult, guvernele Statelor Unite, Marii Britanii și ale unei mari părți a Europei sunt complet complice la acest atac oribil.“ Volker Turk, comisarul Națiunilor Unite pentru drepturile omului, a declarat la Geneva: „A avut loc o prăbușire a celui mai elementar respect pentru valorile umane. Uciderea a atât de mulți civili nu poate fi respinsă ca fiind daune colaterale.“

Raidul asupra spitalului al-Shifa, despre care regimul Netanyahu a susținut că va scoate la iveală utilizarea acestuia de către Hamas ca centru de operațiuni militare, nu a adus decât dovezi suplimentare ale crimelor împotriva umanității comise de Israel.

Strigătul de război al imperialismului: „Fără încetare a focului“

În fața dovezilor vizuale zilnice și irefutabile ale violențelor neîngrădite împotriva populației civile, puterile imperialiste s-au opus în mod repetat și categoric apelurilor pentru încetarea focului. „Fără încetare a focului“ a devenit strigătul de război ucigaș al aliaților regimului israelian. În locul acestuia, experții în eufemisme ai guvernului Statelor Unite și ai aliaților săi din NATO au inventat sintagma „pauză umanitară“ – un mod remarcabil de a descrie reîncărcarea armelor și recalibrarea țintelor de către forțele militare israeliene.

Guvernul israelian și susținătorii săi imperialiști justifică dezlănțuirea genocidului ca un răspuns legitim la raidul lansat de Hamas la 7 octombrie. În primul rând, trebuie să subliniem că nu a existat nicio anchetă oficială cu privire la evenimentele din acea zi. Nu există o numărătoare exactă a numărului de morți și cu atât mai puțin a modului în care victimele și-au pierdut viața. Nu există informații credibile cu privire la numărul victimelor israeliene care au murit de mâna Hamas și câte au murit ca urmare a represaliilor masive ale armatei israeliene. Mai mult, printre întrebările fără răspuns se numără și cele legate de măsura în care guvernul Netanyahu, în căutarea unui pretext pentru un atac asupra Gaza, a trecut cu vederea în mod deliberat informații ale serviciilor de informații care indicau că Hamas plănuia un fel de operațiune. Deși este cu siguranță posibil ca regimul Netanyahu să nu fi anticipat amploarea incursiunii în Israel, este greu de crezut că agențiile de informații ale Israelului, ai căror agenți operează în Gaza și în Cisiordania, erau complet inconștiente de pregătirea Hamas pentru o operațiune militară majoră.

Cu siguranță vor apărea mai multe informații. Dar încercarea regimului israelian de a-și justifica acțiunile actuale ca răspuns adecvat la ceea ce s-a întâmplat la 7 octombrie este în mod fundamental înșelătoare și, ca să fiu direct, în mare parte în afara subiectului. Încercarea sa de a justifica asaltul asupra Gazei ca represalii legitime la atacul lansat de Hamas nu este altceva decât argumentele folosite de-a lungul istoriei de către opresori pentru a justifica zdrobirea rezistenței celor oprimați.

Dacă îmi permiteți să citez dintr-o conferință pe care am ținut-o luna trecută la Universitatea din Michigan:

Moartea a atât de mulți oameni nevinovați este un eveniment tragic. Dar tragedia își are rădăcinile în evenimente istorice obiective și în condițiile politice care au făcut ca un astfel de eveniment să fie inevitabil. Ca întotdeauna, clasele conducătoare se opun oricărei referiri la cauzele revoltei. Propriile lor masacre și întregul sistem sângeros de opresiune peste care prezidează atât de nemilos nu trebuie menționate.

De ce ar trebui să fie cineva surprins că decenii de opresiune din partea regimului sionist au dus la o erupție explozivă de furie? S-a întâmplat în trecut și, atâta timp cât ființele umane sunt oprimate și brutalizate, se va întâmpla și în viitor. Nu se poate aștepta ca cei care suferă opresiunea, în timpul unei revolte disperate, când propriile vieți atârnă precar în balanță, să își trateze torționarii cu o curtoazie plină de blândețe sufletească. Astfel de rebeliuni sunt adesea marcate de acte de răzbunare crudă și sângeroasă.

Multe exemple vin în minte: răzvrătirea Sepoy din India, revolta indienilor Dakota împotriva coloniștilor, rebeliunea Boxerilor din China, cea a Herero din Africa de Sud-Vest și, mai recent, revolta Mau Mau din Kenya. În toate aceste cazuri, insurgenții au fost denunțați ca fiind criminali fără inimă și demoni și au fost supuși unor represalii brutale. A trebuit să treacă zeci de ani, dacă nu chiar un secol sau mai mult, înainte ca aceștia să fie onorați cu întârziere ca luptători pentru libertate.

Incidentele teroriste ca pretext pentru război și represiune

În ceea ce privește utilizarea calculată a unui incident terorist ca pretext pentru realizarea obiectivelor politice ale unui guvern, o serie de exemple vin în minte. În 1914, monarhia austro-ungară a fructificat ocazia oferită de asasinarea arhiducelui său la Sarajevo pentru a adresa un ultimatum inacceptabil Serbiei și apoi pentru a intra în război.

În noiembrie 1938, un refugiat de origine poloneză în vârstă de 17 ani care locuia la Paris, Herschel Grynszpan, l-a asasinat pe Ernst Von Rath, membru al corpului diplomatic german. El a comis acest act pentru a protesta împotriva politicilor anti-evreiești brutale ale regimului nazist. Naziștii au profitat de gestul disperat al acestui tânăr pentru a lansa un pogrom violent împotriva evreilor în toată Germania, cunoscut sub numele de „Noaptea de cristal“. Peste 100 de evrei au fost uciși, iar 30.000 au fost capturați și trimiși în lagăre de concentrare. Aproape 300 de sinagogi au fost distruse, iar mii de afaceri deținute de evrei au fost jefuite.

Multe alte incidente ar putea fi citate, cum ar fi tentativa de asasinare la Londra, la 3 iunie 1982, a ambasadorului israelian în Marea Britanie, Shlomo Argov. Guvernul israelian a folosit acest eveniment ca pretext pentru a lansa o invazie de amploare în Liban, pe care a numit-o „Operațiunea Pace pentru Galileea“, al cărei scop era de a stabili o zonă de securitate în sudul Libanului.

O consecință a acestei invazii a fost masacrul comis în taberele de refugiați palestinieni cunoscute sub numele de Sabra și Shatila, situate în Beirut. Masacrele au fost comise pe parcursul a trei zile, între 16 și 18 septembrie, de către miliții fasciste creștine libaneze aliate cu Israelul. Forțele israeliene, care încercuiseră Beirutul, au permis fasciștilor să intre în tabere. Odată ajunși înăuntru, fasciștii au masacrat – cu aprobarea ministrului israelian al apărării și, ulterior, a prim-ministrului Ariel Sharon – mai multe mii de refugiați palestinieni.

În cele din urmă, avem distrugerea Turnurilor Gemene ale World Trade Center la 11 septembrie 2001, un eveniment neclar, explicat ca o „eroare de securitate“ cauzată de „eșecul de a conecta punctele“, care a fost folosit de administrația Bush pentru a invada Afganistanul și Irakul, pentru a extinde considerabil operațiunile militare ale Statelor Unite în Orientul Mijlociu și Asia Centrală, pentru a adopta practica israeliană a „asasinatelor cu țintă“ și, în Statele Unite, pentru a crea Departamentul de Securitate Internă, pentru a spori puterea represivă a statului și pentru a eroda drepturile democratice ale americanilor.

În ciuda sprijinului nemijlocit pentru invazia Israelului, amplificat de o campanie masivă de propagandă mediatică, genocidul a fost întâmpinat de o puternică mișcare internațională de protest de dimensiuni fără precedent. Demonstrații de zeci și chiar sute de mii de persoane au fost organizate în întreaga lume.

În încercarea de a discredita protestele, Israelul, guvernele cu care este aliat și, bineînțeles, organizațiile pro-sioniste au denunțat aceste demonstrații ca fiind „antisemite“. Aceasta este o continuare și o escaladare a eforturilor din ultimele decenii de a aplica această etichetă tuturor celor care se opun oprimării palestinienilor de către Israel.

Având în vedere faptul că persoanele de origine evreiască, și în special tinerii evrei, au jucat un rol excepțional de proeminent în cadrul demonstrațiilor – în special în Statele Unite, care au cea mai mare populație evreiască din afara Israelului – acuzația de antisemitism ar putea părea pur și simplu absurdă.

Chiar mai rău, având în vedere faptul că opoziția față de genocid este identificată, ca urmare a repetiției neîncetate, ca o manifestare a antisemitismului, se poate exprima în mod legitim îngrijorarea că rezultatul acestei utilizări reacționare a cuvântului va fi legitimarea sentimentului antievreiesc.

Originile sionismului

Motivațiile politice actuale din spatele acestei campanii de denigrare sunt evidente. Dar semnificația acuzației de antisemitism se extinde dincolo de aplicarea sa direct pragmatică. Atribuirea antisemitismului tuturor opozanților statului israelian își are rădăcinile în ideologia iraționalistă din punct de vedere filozofic și șovinistă națională pe care se bazează întregul proiect sionist încă de la apariția sa ca mișcare politică semnificativă la sfârșitul secolului al XIX-lea.

După ce, în mare parte din Europa Occidentală și Centrală, au fost treptat eliberate din limitele ghetoului prin răspândirea gândirii Iluministe și impactul politic și social al Revoluției Franceze, intelectualitatea și clasa de mijloc evreiască au asociat progresul social și obținerea drepturilor democratice cu asimilarea lor, mai degrabă decât cu segregarea de societate. Aceștia doreau ca religia lor să fie privită ca o chestiune privată și, prin urmare, să nu aibă niciun efect asupra statutului lor de cetățeni cu drepturi democratice depline. Un număr semnificativ de evrei identificau din ce în ce mai mult propria lor luptă pentru drepturi democratice ca fiind un element al – și unul subordonat – luptei istorice mondiale mai ample și mult mai semnificative a proletariatului împotriva principalei cauze a opresiunii sociale în lumea modernă, sistemul capitalist.

Mai mult, lupta proletară pentru socialism era intrinsec internațională și, prin urmare, transcendea și se opunea prioritizării oricărei forme de identitate religioasă, etnică sau națională față de solidaritatea universală a clasei muncitoare. Din acest motiv, atitudinea mișcării socialiste față de mișcarea sionistă, așa cum a apărut la sfârșitul anilor 1880 și 1890, a fost una de ostilitate ireconciliabilă.

Aserțiunea întâietății rasei asupra clasei a fost declarată cu tărie în cartea lui Moses Hess, ’De la Roma la Ierusalim’, publicată în 1862. Prima figură majoră care a avansat perspectiva unui stat evreiesc în Palestina, Hess – care jucase un rol important în mișcarea socialistă timpurie de la începutul anilor 1840, dar care fusese demoralizat de înfrângerile suferite la sfârșitul deceniului – a declarat, în opoziție directă cu perspectiva lui Marx: „Toată istoria a fost cea a războiului de rasă și de clasă. Războaiele rasiale sunt factorul principal, iar cele de clasă factorul secundar“.

În De la Roma la Ierusalim, câteva elemente esențiale ale ideologiei sioniste sunt deja prezente. Primul, așa cum se afirmă în declarația pe care tocmai am citat-o, este prioritizarea rasei față de clasă.

Al doilea este insistența lui Hess asupra faptului că statul național este fundamentul esențial întregii vieți politice și cadrul indispensabil pentru supraviețuirea și progresul evreilor. „Masele populare evreiești“, scria el, „vor participa la marea mișcare istorică a omenirii moderne doar atunci când vor avea o patrie evreiască“.

Al treilea element esențial este convingerea profund demoralizată și pesimistă că evreii nu vor putea fi niciodată asimilați în statele europene existente. A crede că evreii pot învinge persecuțiile și pot obține emanciparea deplină prin lupta clasei muncitoare europene pentru socialism este, susține Hess, o iluzie: „De ce să ne păcălim? Națiunile europene au perceput întotdeauna existența evreilor în mijlocul lor ca pe o anomalie. Noi vom fi întotdeauna străini printre națiuni... Germanii urăsc mai puțin religia evreiască decât urăsc rasa lor... Nici reforma religioasă, nici botezul, nici Iluminismul, nici Emanciparea nu vor deschide porțile vieții sociale în fața evreilor“.

Cel de-al patrulea element a fost convingerea că înființarea unui stat evreiesc în Palestina era posibilă doar în măsura în care era considerată benefică pentru interesele unei mari puteri europene. Pentru Hess, care trăia în Europa anilor 1860, acea putere era Franța, care era atunci condusă de dictatura reacționară a împăratului Louis Bonaparte. Franța, scria el, „îi va ajuta pe evrei să fondeze colonii care să se extindă de la Suez la Ierusalim și de pe malurile Iordanului până la Marea Mediterană“. În secolul al XX-lea, mișcarea sionistă își va urmări obiectivele oferindu-și serviciile sultanului turc, țarului rus și, ceva mai târziu, imperialismului britanic și, în cele din urmă, celui american.

Deși a rămas relativ necunoscută în timpul vieții sale, lucrarea lui Hess, De la Roma la Ierusalim, a anticipat multe dintre concepțiile care aveau să definească politica mișcării sioniste câteva decenii mai târziu. Theodore Herzl a comentat mai târziu că, dacă ar fi fost familiarizat cu cartea lui Hess, nu ar fi fost necesar să scrie propria sa carte, ’Der Judenstaat’, ’Statul evreu’. Dar trebuie remarcat imediat că Herzl era inferior intelectual lui Hess din toate punctele de vedere și, spre deosebire de acesta din urmă, care a alunecat înapoi spre implicarea în mișcarea socialistă după înființarea Primei Internaționale, era ostil socialismului și unei mișcări muncitorești independente, bazate pe clasă.

Opoziția socialistă față de sionism

Pogromurile – revolte violente antievreiești – care au izbucnit în Imperiul Rus în 1881 și au continuat până în 1882, cu sprijinul regimului țarist, au avut un efect profund asupra perspectivei politice a unor largi segmente ale populației evreiești. Aceste evenimente sângeroase au dat un impuls pentru o creștere imensă a activității politice în rândul evreilor. În această perioadă, sionismul – care promova programul de imigrare a evreilor în Palestina – a început să atragă pentru prima dată un număr semnificativ de adepți. Dar o tendință mult mai puternică a fost aceea de implicare a tinerilor evrei în politica socialistă. Până la sfârșitul anilor 1890, principalele manifestări ale acestei activități aveau loc în cadrul Partidului Social-Democrat al Muncii din Rusia și al Bundului Socialist, care urmărea organizarea politică independentă a muncitorilor evrei pe baza politicii socialiste.

Ambele tendințe socialiste erau ostile mișcării sioniste, respingând categoric pretenția acesteia de a reprezenta interesele poporului evreu. În mod semnificativ, în lupta politică dintre sioniști și socialiști, simpatiile regimului țarist erau în întregime de partea primilor. Acesta îi vedea pe sioniști ca pe un aliat în lupta împotriva influenței tot mai periculoase a mișcării socialiste în rândul tinerilor evrei. Rezona cu scopul proiectului sionist - emigrarea evreilor din Rusia în Palestina.

Istoricul Jossi Goldstein a scris:

Atitudinea pozitivă a autorităților față de activitățile mișcării sioniste a avut implicații de anvergură. Spre deosebire de rivalii lor din Bundul Socialist, activiștii sioniști nu au fost nevoiți să se mențină în secret, fapt care ar fi împiedicat răspândirea mișcării lor. Dinamismul caracteristic anilor 1898-1900 a fost în mare parte o funcție a legitimării acordate de autorități. Astfel, s-a deschis în fața șefilor mișcării (Murshim) și a altor organizatori un câmp larg de activitate refuzat altor mișcări. Acest lucru a oferit sionismului un avantaj semnificativ față de rivalii săi în competiția pentru atragerea adepților în rândul populației evreiești.^[1]

Afirmația de astăzi că antisionismul este antisemitism ar fi fost respinsă ca o calomnie vicioasă și chiar ca o nebunie politică, într-o perioadă în care mii de muncitori evrei și chiar o pături importante ale intelectualității evreiești din clasa de mijloc își îndreptau energiile politice spre lupta pentru socialism.

După cum remarca Goldstein, „În propaganda Bund, accentul principal era pus pe distincțiile de clasă, sionismul reprezentând mica și mijlocia burghezie împotriva Bund, care reprezenta proletariatul evreiesc.“^[2] Ostilitatea Bund-ului față de sionism era atât de profundă și avea un caracter atât de fundamental încât, la cel de-al patrulea Congres al Bund-ului din mai 1901, „s-a decis pentru prima dată“, scria Goldstein, „să se lanseze un război până la moarte împotriva sionismului.“^[3] Publicațiile Bundiste avertizau că „sionismul este doar o mască pentru exploatarea muncitorilor și înșelarea oamenilor truditori“. Bund le-a cerut membrilor săi să se țină departe de „sutele de mici creaturi murdare care ies din cadavrul putred al sionismului și care se târăsc spre proletariat pentru a-l face să devieze de pe calea luptei de clasă“.^[4]

Ostilitatea socialiștilor față de sionism era în mare măsură împărtășită de largi segmente ale intelectualității ruse, care, după cum scria Goldstein, „atacau mișcarea sionistă și îi detestau ideile. Cei mai mulți dintre ei își doreau dispariția ei. Motivațiile și argumentele frontului unanim antisionist al intelectualității ruse... își aveau rădăcinile în raționalismul care a determinat teoretizarea generală a intelectualității la începutul secolului XX. Pentru mulți, sionismul era în continuare prin modul de a fi Utopic, legat de aspirațiile pentru Sion și de gândirea escatologică evreiască în afara lumii raționale, intelectuale. Herzl și cei ca el în Europa de Vest erau considerați mai degrabă aliați ai ortodoxiei evreiești decât urmași ai Iluminismului occidental“.^[5]

Antisionismul tuturor facțiunilor din mișcarea socialistă i-a împiedicat pe sioniști să facă incursiuni serioase în clasa muncitoare. „Încă de la început“, scrie Goldstein în încheierea eseului său istoric, „mișcarea sionistă a atras în principal membri ai clasei mijlocii evreiești“.^[6]

Sioniștii nu au dobândit niciodată baza de masă necesară pentru succesul proiectului lor reacționar de colonizare până când catastrofa Holocaustului le-a pus la dispoziție câteva sute de mii de oameni disperați, persecutați și apatrizi, supraviețuitori ai genocidului nazist.

Colaborarea sionistă cu naziștii

Nu există nicio perioadă a istoriei – înainte de fondarea Israelului în 1948 – care să fi expus atât de bine caracterul reacționar al sionismului și pretenția sa frauduloasă de a reprezenta interesele poporului evreu decât comportamentul său din anii 1930. Amploarea relațiilor politice și comerciale ale naziștilor și ale sioniștilor a fost documentată pe larg de istorici. Multe dintre cele mai importante lucrări pe această temă au fost scrise de istorici evrei, printre care cei mai renumiți sunt Saul Friedlander și Tom Segev.

În urma accederii lui Hitler la putere, organizațiile sioniste au fost înclinate să colaboreze cu naziștii, susținând chiar că atât nazismul, cât și sionismul erau mișcări naționale ale căror principii „völkisch“ erau compatibile.

Opunându-se protestelor în masă sau unui boicot economic, reprezentanții sioniști din Germania și Palestina s-au întâlnit cu reprezentanți ai celui de-al Treilea Reich și au încheiat la 27 august 1933 un acord financiar, cunoscut sub numele de Haavarah, care, după cum explică Friedlander, „a permis emigranților evrei transferul indirect al unei părți din activele lor și a facilitat exportul de bunuri din Germania nazistă în Palestina“.^[7]

Friedlander a continuat:

Unul dintre principalele beneficii pe care noul regim spera să le culeagă de pe urma Haavarah era o breșă în boicotul economic evreiesc străin al Germaniei. ... Organizațiile sioniste și conducerea Yishuv (comunitatea evreiască din Palestina) s-au distanțat de orice formă de protest în masă sau de boicot pentru a evita crearea de obstacole în calea noilor aranjamente. Chiar înainte de încheierea Acordului de la Haavarah, o astfel de „cooperare“ a luat uneori forme bizare. Astfel, la începutul anului 1933, baronul Leopold Itz Edler von Mildenstein, un om care, câțiva ani mai târziu, avea să devină șeful secției evreiești a SD (Sicherheitsdienst, sau serviciul de securitate, ramura de informații a SS-ului condusă de Reinhard Heydrich), a fost invitat împreună cu soția sa să facă un tur al Palestinei și să scrie o serie de articole pentru Der Angriff al lui Goebbels. Astfel, soții Mildenstein, însoțiți de Kurt Tuchler, un membru important al organizației sioniste din Berlin, și de soția sa, au vizitat așezările evreiești din Eretz Israel. Articolele extrem de pozitive, intitulate „Un nazist vizitează Palestina“, au fost publicate în mod corespunzător și, pentru a marca această ocazie, a fost imprimat un medalion special cu o svastică pe o parte și o stea a lui David pe cealaltă.

La 22 iunie 1933, liderii Organizației Sioniste pentru Germania i-au trimis un memorandum lui Hitler, în care declarau:

Sionismul crede că renașterea vieții naționale a unui popor, care are loc acum în Germania prin accentuarea caracterului său creștin și național, trebuie să aibă loc și în rândul poporului evreu. Pentru poporul evreu, de asemenea, originea națională, religia, destinul comun și sentimentul unicității trebuie să aibă o importanță decisivă pentru existența sa. Acest lucru necesită eliminarea individualismului egoist al erei liberale și înlocuirea acestuia cu un simț al comunității și al responsabilității colective.

Mai târziu, apologeții sioniștilor vor încerca să explice astfel de declarații și Haavarah ca măsuri de supraviețuire întreprinse în condiții disperate, ca și cum triumful fascismului ar justifica colaborarea. De fapt, răspunsul sioniștilor la persecuția brutală a evreilor de către naziști, și chiar la uciderea lor, a fost determinat de calculele efectului acesteia asupra perspectivelor de emigrare a evreilor în Palestina. După cum a declarat în mod infam David Ben-Gurion, liderul mișcării sioniste:

Dacă ar fi știut că este posibil să salvez toți copiii [evrei] din Germania transportându-i în Anglia, dar numai jumătate dintre ei dacă îi transportăm în Palestina, aș fi ales a doua variantă – pentru că ne confruntăm nu numai cu socoteala acelor copii, ci și cu socoteala istorică a poporului evreu.^[8]

Ben-Gurion și-a exprimat, de asemenea, teama, în urma pogromului Noaptea de Cristal, că evenimentul ar putea duce la o simpatie internațională față de situația dificilă a evreilor, ceea ce ar duce la relaxarea restricțiilor privind imigrația în diverse țări, oferind astfel evreilor alternative la Palestina.

Sionismul împotriva Iluminismului: Metafizica iraționalismului naționalist

Cu toate acestea, simpatia exprimată de organizațiile sioniste pentru nazism nu poate fi explicată doar ca o manifestare de lașitate și de oportunism tactic grotesc. Sionismul, care a apărut ca o progenitură a colonialismului imperialist și ca dușman al socialismului și al unei concepții științifice a istoriei și societatății, s-a bazat în mod necesar pe cele mai reacționare elemente ale politicii și ideologiei naționaliste.

Într-o epocă în care forța motrice a progresului social devenise lupta revoluționară a clasei muncitoare internaționale împotriva capitalismului și a statului național burghez, sionismul și-a bazat programul pe glorificarea principiului național ca fundament esențial al existenței evreiești. Toate concepțiile despre istorie, provenite din Iluminism și din mișcările socialiste ulterioare, care subminau principiul exclusivității naționale - în special cele care, pe baza științei și a rațiunii, vedeau identitatea națională ca pe un fenomen limitat istoric și tranzitoriu, legat de o anumită etapă de dezvoltare a forțelor de producție și de relația lor cu piața mondială – au fost astfel denunțate ca fiind incompatibile cu sionismul, nu doar ca program politic, ci și ca unică expresie a identității evreiești. A nega legitimitatea sionismului însemna, prin urmare, a nega dreptul evreilor de a exista.

De aici rezultă afirmația insidioasă că opoziția față de sionism, chiar dacă oponentul este evreu, este antisemită. Într-o carte intitulată ’Anti-Semitism’ and its Metaphysical Origins’ (’Antisemitismul și originile sale metafizice’), publicată în 2015 de Cambridge University Press, profesorul David Patterson – profesor de istorie la Centrul Ackerman pentru Studiul Holocaustului de la Universitatea Texas din Dallas – justifică această calomnie pe baza unei apărări a mitului religios și a iraționalismului. El afirmă că sursa antisemitismului din zilele noastre trebuie să fie urmărită până la Iluminism și, în special, până la filosofia lui Immanuel Kant. El scrie:

Doctrinele Iluminismului au fost generate de un mod de gândire care era în mod inerent antisemit: Dacă vrea să fie sinceră cu ea însăși, filosofia Iluminismului trebuie să fie antisemită. Dacă libertatea umană constă în autonomia umană și dacă autonomia umană constă în autolegislație, așa cum susține Kant, atunci ne dăm seama că nimic nu amenință autonomia umană autolegislativă mai mult decât Vocea poruncitoare de pe Muntele Sinai, Vocea care subminează viziunea modernă pe care Kant o susține și pe care lumea o îmbrățișează acum.

Patterson continuă:

Într-adevăr, dacă cineva adoptă premisa Iluminismului că nu pot exista oameni aparte, ci doar o umanitate universală întemeiată pe rațiune, atunci trebuie să își asume în mod necesar o poziție antisemită. ... Pierzând paternitatea lui Dumnezeu, pierdem fraternitatea umanității: Odată ce Dumnezeu este de prisos, și ființa umană este de prisos. La fel și statul evreu este nu numai de prisos, ci și periculos. Pentru intelectualul antisionist de stânga, istoria modernă care îl elimină pe Dumnezeu din peisaj culminează cu eliminarea statului sionist de pe hartă.

Aceste cuvinte nu apar într-o broșură creștină evanghelică fundamentalistă de genul celor care se vând pe larg în farmaciile americane. Acestea au apărut sub tiparul Cambridge University Press, una dintre cele mai prestigioase edituri din lume.

Asaltul împotriva Gazei ca epicentru al barbariei imperialiste

Aceasta atestă nu numai caracterul total reacționar al sionismului, ci și putrefacția politică, socială, intelectuală și morală mult avansată a unui sistem capitalist care își are rădăcinile în sistemul de stat național. Aici se află semnificația mai largă a solidarității intransigente a tuturor puterilor imperialiste cu statul israelian. Există, bineînțeles, interese geopolitice pragmatice care determină sprijinul Statelor Unite și al aliaților săi din NATO pentru războiul Israelului împotriva poporului palestinian.

Dar la baza acestui front unit împotriva palestinienilor se află recunoașterea faptului că aspirațiile democratice ale acestora, care necesită dizolvarea statului israelian existent și crearea unei noi federații binaționale, amenință nu numai interesele imperialismului în Orientul Mijlociu, ci întreaga structură statală depășită istoric a geopoliticii imperialiste și a dominației capitaliste.

Nici asuprirea poporului palestinian și, de altfel, nici problema istorică și încă foarte reală a antisemitismului nu pot fi rezolvate în cadrul sistemului capitalist și al statului său național. Imperialismul, prin crearea statului israelian, nu a rezolvat „problema evreiască“. A exploatat și a profitat de imensa tragedie a Holocaustului – una dintre cele mai mari crime ale imperialismului – pentru propriile sale scopuri.

Concentrarea asupra războiului din Gaza este cu siguranță justificată de amploarea crimei comise împotriva poporului său. Dar lupta pentru a pune capăt genocidului justifică și conferă cea mai mare urgență perspectivei centrale și rațiunii de a fi a Comitetului Internațional al Internaționalei a IV-a: lupta pentru Revoluția Socialistă Mondială. Nu există niciun alt răspuns la criza terminală a sistemului capitalist. Rezumând semnificația scindării din 1953 în cadrul Internaționalei a IV-a, Cannon scria: „Este vorba de dezvoltarea revoluției internaționale și de transformarea socialistă a societății“.

Confruntat cu genocidul din Gaza, cu războiul din Ucraina, cu pericolul escaladării spre un război nuclear global, cu atacurile asupra drepturilor democratice, cu nivelurile uluitoare de inegalitate socială, cu răspândirea necontrolată a pandemiei și cu amenințarea dezastrului ecologic, Comitetul Internațional se îndreaptă spre mișcarea de masă în expansiune a muncitorilor și a tineretului din întreaga lume și afirmă cu emfază: „Sarcina cu care vă confruntați este dezvoltarea revoluției internaționale și transformarea socialistă a societății.“

Și acesta este motivul pentru care trebuie să vă alăturați și să construiți secțiIle Comitetului Internațional al Internaționalei a IV-a din întreaga lume.