Acest articol este prima parte a unei serii de două părți. Cea de-a doua parte a fost publicată pe 24 octombrie 2023.

Guvernul de extremă-dreapta al premierului Benjamin Netanyahu, susținut până la capăt de toate țările imperialiste și de camera de ecou mediatică a acestora, prezintă cele 1.400 de victime rezultate în urma incursiunii Al Aqsa Flood a Hamas în Israel ca fiind un act de teroare unic. Potrivit torentului de propagandă, acesta este un eveniment ' punctul zero' pentru care nu există nici o justificare și care, la rândul său, legitimează orice crimā pe care Israelul o comite acum împotriva celor peste două milioane de locuitori din Gaza ca un presupus act de autoapărare.

În realitate, este un casus belli pentru a pune în aplicare o campanie de genocid și de purificare etnică planificată de mult timp împotriva Fâșiei Gaza și, posibil, chiar a Cisiordaniei, precum și un război împotriva Iranului și a aliaților săi din Liban și Siria. Aliații lui Netanyahu din centrele imperialiste îl susțin sută la sută, demonizând orice opoziție față de politicile fasciste ale Israelului drept acte antisemite care trebuie interzise.

Dar poate cineva să aibă vreo îndoială că Israelul plănuiește o a doua Nakba? Netanyahu a fost foarte clar în aceastā privintã. El le-a spus celor 1,1 milioane de palestinieni din nordul Fâșiei Gaza să 'plece acum', în timp ce purtătorul de cuvânt al armatei a spus că nu li se va permite să se întoarcă 'până când nu spunem noi'. Unde ar trebui să se ducă, nu a spus nimeni. În orice caz, acest lucru nu a împiedicat Israelul să îi bombardeze acolo unde au fugit.

Ministrul apărării, Yoav Gallant, lansând 'asediul complet al Israelului asupra Gaza', care blochează intrarea în enclava asediată a tuturor lucrurilor esențiale pentru viață - electricitate, alimente și chiar apă -, a scandat un discurs fascist: 'Ne luptăm cu animale umane și acționăm în consecință'.

Ministrul de finanțe, Bezalel Smotrich, le-a spus militarilor: 'Loviți Hamas cu brutalitate și [să] nu luați în considerare chestiunea prizonierilor ca pe un aspect semnificativ'.

Realitatea 'lovirii Hamas' este uciderea în masă a mii de civili, dintre care jumătate sunt copii, în bombardamentul de saturatie a Gazei, în timp ce se pregătește o invazie terestră. Atât de mare este măcelul rezultat în urma atacurilor aeriene, încât agenția Națiunilor Unite pentru refugiații palestinieni (UNRWA) a declarat: 'Nu există destui saci de cadavre pentru morții din Gaza'. Cartiere întregi au fost transformate în ruine.

Gaza este doar începutul. În Cisiordania ocupată, soldații israelieni au înființat noi puncte de control pentru a bloca orice mișcare liberă, dând frâu liber coloniștilor înarmați să atace și să ucidă palestinieni și să-i expulzeze din satele lor.

În interiorul Israelului, palestinienii se tem că vor fi supuși unei epurări etnice, în conformitate cu 'transferurile de populație' cerute de mult timp de partidele ultranaționaliste și fasciste. Justițiarii de extremă dreapta au intrat în orașe cu populație mixtă, precum Lod, unde au avut loc evacuari forțate în 1948, cu scopul declarat de a le 'iudaiza'. Ministrul Securității, Itamar Ben-Gvir, a anunțat achiziționarea a 10.000 de puști pentru a înarma aceste escadroane fasciste. Kobi Shabtai, șeful poliției, a declarat că va exista 'toleranță zero' pentru protestele de susținere ale Gazei în Israel și a amenințat că va trimite manifestanți anti-război în enclava asediată.

Întreaga semnificatie a Legii Statului Națiune din 2018 a Israelului, care consacră supremația evreiască ca fundament juridic al statului, sunt acum clare - nu doar un regim apartheid cu arabi ca cetățeni de mâna a doua, ci și expulzarea lor dintr-un stat exclusiv evreiesc.

Înființarea statului Israel

Acesta este rezultatul fondării Israelului în 1948 prin expulzarea forțată a populației arabe existente în Palestina și a celor trei sferturi de secol de brutalitate și crime în masă care au urmat.

Votul fără caracter obligatoriu din cadrul Adunării Generale a Organizației Națiunilor Unite din noiembrie 1947, care a îndemnat la partitie și la crearea unui stat evreiesc pe teritoriul palestinian alături de un stat palestinian, a fost rezultatul uneltirilor unor puteri rivale hotărâte să mențină controlul asupra unei zone geostrategice atât de importante. S-a folosit de și a manipulat simpatia enormă a publicului pentru evreii europeni care suferiseră atât de teribil de pe urma Germaniei naziste și cărora li se refuza acum intrarea în Occident.

Unul dintre cele mai cinice elemente ale propagandei sioniste și imperialiste este faptul că Israelul este declarat în mod curent ca fiind 'singura democrație' din Orientul Mijlociu. Dar fondarea sa, într-o țară deja existentă, în care evreii, chiar și după imigrația în masă, reprezentau doar o treime din populație în 1947, nu a putut fi niciodată realizată în mod democratic.

Istoricii israelieni, folosind arhivele de stat, au documentat crimele săvârșite de predecesorii politici ai bandei de naționaliști de extremă dreapta, bigoți religioși și foști generali care conduc astăzi țara. Partidul Likud al lui Netanyahu este moștenitorul politic al Irgunului, al cărui lider Menachem Begin a fost prim-ministru între 1977 și 1983, și al bandei Stern, condusă de Yitzhak Shamir, care a devenit prim-ministru în 1983. Aceste bande teroriste au purtat un război brutal împotriva palestinienilor și a oficialilor britanici în perioada de după Primul Război Mondial, când Marea Britanie stapanea Palestina în cadrul unui mandat al Ligii Națiunilor. Au ucis câteva mii de palestinieni într-o perioadă de aproximativ 30 de ani, până în 1948, ceea ce a dus la moartea, ca urmare a represaliilor, a 1.300 de evrei.

Masacrul de la Deir Yassin din aprilie 1948, unde au fost măcelăriți peste 200 de bărbați, femei și copii, este unul dintre cele mai cunoscute exemple. Istoricul Benny Morris explică în cartea sa de excepție 'The Birth of the Palestinian Refugee Problem 1947-49' (Nașterea problemei refugiaților palestinieni 1947-49) că acesta a fost unul dintre cei mai importanți factori care au 'precipitat fuga sătenilor arabi din Palestina'. Între noiembrie 1947 și sfârșitul Mandatului britanic, în mai 1948, peste 375.000 de palestinieni au devenit refugiați, alungați printr-o combinație de forță, atrocități și o campanie de teroare, inclusiv omoruri.

Războiul care a izbucnit în mai 1948 între Israel și vecinii săi arabi după ce David Ben Gurion, premierul israelian, a declarat înființarea statului Israel, a dus la moartea a aproximativ 13.000 de palestinieni, de două ori mai mult decât numărul israelienilor uciși, precum și a aproximativ 3-7.000 de soldați din Egipt, Siria, Iordania și Irak. Israelul le-a refuzat palestinienilor dezrădăcinați dreptul de a se întoarce la casele lor, forțându-i pe cei mai mulți să ducă o existență mizerabilă în tabere de refugiați din Fâșia Gaza, Cisiordania, Iordania, Liban și Siria. În statele arabe, cu excepția Iordaniei, li s-a refuzat în mare parte cetățenia, iar ei și descendenții lor au devenit refugiați înregistrați. Mulți dintre ei trăiesc acum în alte părți ale Orientului Mijlociu, în timp ce alții s-au mutat în Occident.

Ben Gurion însuși a încurajat Haganah - precursoarea Forțelor de Apărare Israeliene (IDF) și aflată în mare parte sub controlul Partidului Histadrut/Mapai, devenit ulterior Partidul Muncii din Israel - să îi expulzeze pe palestinieni din casele lor. Există cel puțin 31 de masacre confirmate - inclusiv masacrul îngrozitor din octombrie 1948, comis de un batalion Haganah format din foste forțe ale Irgun și Lehi - cu între 100 și 120 de palestinieni în satul al-Dawayima, în apropierea orașului Hebron din sudul țării. Un soldat care a fost martor la aceste evenimente, parte a Operațiunii Yoav a IDF (15-22 octombrie 1948), a explicat: 'Nu a existat nicio bătălie și nicio rezistență. Primii cuceritori au ucis între 80 și 100 de bărbați, femei și copii arabi. Copiii au fost uciși zdrobindu-le craniile cu bastoane. Nu exista o casă fără oameni uciși în ea'.

Nimeni nu a fost acuzat de masacru. Potrivit Proiectului Națiunilor Unite de ajutorare a refugiaților, populația de refugiați din Fâșia Gaza a crescut de la 100.000 la 230.000 de persoane, din cauza epurării etnice a regiunii sudice.

Până la sfârșitul războiului, doar aproximativ 200.000 din cei 1.157.000 de palestinieni înregistrați într-un recensământ britanic din 1947 mai rămăseseră în părțile din Palestina care au devenit Israel. Preluarea terenurilor deținute de palestinieni a fost și mai dramatică. În 1946, evreii dețineau mai puțin de 12% din terenurile din ceea ce a devenit Israel; acest procent a crescut la 77% după războiul din 1948-49, când guvernul israelian a promulgat Ordonanța privind Proprietățile Abandonate pentru a prelua controlul asupra proprietăților palestinienilor care fuseseră expulzați sau fugiseră.

Fondat pe terorism și purificare etnică, Israelul nu-și putea susține politicile sale gemene de expulzare și deposedare decât prin represiune și războaie constante. Partidul Muncii lui Ben Gurion a impus un regim militar până în 1966 asupra palestinienilor care au rămas în Israel și au devenit cetățeni. Aceasta s-a întâmplat cu doar câteva luni înainte de a impune regimul militar asupra palestinienilor din Cisiordania nou ocupată, regim care a continuat până astăzi.

IDF a purtat în mod repetat lupte unilaterale cu palestinienii care au încercat să se întoarcă la fostele lor case sau să își viziteze familiile după 1949, masacrul de la Qibya, comis de Ariel Sharon în 1956, care a ucis 69 de palestinieni, fiind unul dintre cele mai notorii. Între 1949 și 1967, războiul Fedayeen dintre Israel, pe de o parte, și forțele armate egiptene și militanții palestinieni, pe de altă parte, a ucis între 2.800 și 5.000 de palestinieni, de aproximativ patru ori mai mulți decât israelieni uciși.

În iunie 1967, Israelul s-a folosit de expulzarea de către președintele Gamal Abdul Nasser a forțelor ONU din Fâșia Gaza, pe care Egiptul o controla, și din Sharm el Sheikh, unde acestea păzeau Strâmtoarea Tiran, precum și de închiderea Strâmtorii pentru transportul maritim israelian pentru a lansa un atac preventiv, dar planificat de mult timp, împotriva Egiptului. Se estimează că aproximativ 20.000 de soldați arabi și-au pierdut viața, față de mai puțin de 1.000 de morți israelieni.

În timpul războiului de cinci zile, Israelul a cucerit Înălțimile Golan din Siria, Cisiordania și Ierusalimul de Est, controlate de Iordania, pe care le-a anexat, și Peninsula Sinai din Egipt, precum și Fâșia Gaza ocupată de egipteni. A forțat alți 250.000-325.000 dintre cei 900.000 de palestinieni din Cisiordania controlată de Iordania să fugă în Iordania și 100.000 de sirieni să fugă în Siria.

Războiul din 1967 avea să ducă la un alt război în octombrie 1973, când Egiptul și Siria au lansat un atac militar surpriză - în cele din urmă fără succes - împotriva Israelului, cu scopul de a asigura returnarea terenurilor ocupate de Israel. Înfrângerea lor avea să ducă la semnarea de către Egipt a unui acord de pace cu Israelul și la renunțarea de către toate regimurile burgheze arabe la orice sprijin pentru palestinieni.

Înfrângerea armatelor arabe din 1967 a creat condițiile pentru ca Yasser Arafat și organizația sa Fatah, cu angajamentul său de a realiza un stat palestinian prin luptă armată, să preia conducerea Organizației pentru Eliberarea Palestinei (PLO). Astfel a început o luptă militară extrem de inegală între Israel, înarmat până în dinți și sprijinit politic și diplomatic de imperialismul american, și palestinienii, acum izolați și abandonați de regimurile arabe.

Va urma