Scenariul şi regia de Michael şi Joel Florescu

Restaurarea capitalismului în Rusia şi Europa de Est în 1989-91 a produs o regresie socială, culturală şi intelectuală de dimensiuni aproape fără precedent în istorie.

Deceniile de crime staliniste şi confuzia legată de socialism pe care au generat-o în rândurile populaţiei, împreună cu lăcomia, ambiţia şi prostia straturilor burgheze şi mic-burgheze proaspăt „eliberate”, au produs o cultură în mare parte pe atât de înapoiată şi goală de conţinut, pe cât de ignorantă şi insensibilă.

Ca şi cum ar fi coborât de pe Lună, intelectualii şi artiştii din fostul bloc sovietic le-au adus laude lui Ronald Reagan şi George Bush, ca „prieteni ai libertăţii”. Regizori odinioară „dizidenţi” din Rusia şi Polonia au plecat la Hollywood sau, dacă au fost mai puţin norocoşi, la Paris sau Londra, unde au produs de regulă mediocrităţi comerciale, în care şi-au îngropat pretenţiile artistice pentru profitul conglomeratelor mamut. 

Să ne reamintim care au fost circumstanţele în fosta Uniune Sovietică şi în Europa de Est în anii 90. 

Sociologul marxist Vadim Rogovin, în articolul său din 1994, „De ce nu există puternice mişcări socio-politice de stânga în Rusia”, a furnizat o descriere vie a condiţiilor din fosta URSS. Iată câteva pasaje:

„În măsura în care natura elementară a acumulării primitive de capital dezlănţuie cele mai barbare porniri ale naturii umane, colapsul catastrofic al economiei e însoţit de un declin catastrofic al culturii şi al moralităţii sociale, de o erupţie fără precedent a infracţiunilor ordinare.” ...

„Noi şi noi elemente sociale active sunt aduse la nivelul de lumpenproletariat şi atrase în rândurile mafiei... Cu cât mai mult o ţară e aruncată într-o stare de haos economic şi confuzie politică, cu atât mai intensificată devine isteria anticomunistă şi cu atât mai zgomotoase devin strigătele despre cum <> s-a dovedit un eşec complet.” ...

„Presa de scandal a început să prospere... Pe lângă fabricarea de mituri istorice, care, în caracterul lor arbitrar şi fantastic, depăşesc chiar şi produsul ideologic al şcolii staliniste a falsificării, se face tot posibilul pentru a ascunde populaţiei scara ravagiilor la care e supusă ţara şi a ratei la care îi sunt vândute bogăţiile naturale.”

În noiembrie 1992, în New York Times au apărut un grup de articole despre situaţia culturală din fosta Uniune Sovietică, care au început prin a spune că „Imaginea imediată a vieţii culturale a ţării este una a paraliziei şi a sărăciei creative”şi au continuat explicând că „lipsa de bani, mâna moartă a trecutului şi o capitulare disperată aproape totală în faţa a tot ce are mai rău de oferit Vestul pot fi văzute acum peste tot: în reprezentaţii de rutină pe fundalul unor decoruri de operă depăşite şi ponosite la Teatrul Bolşoi din Moscova, în galerii în stadiu de ruină şi în faţade în descompunere la muzeele şi conservatoarele principale, în divertisment de duzină la teatre, în filme americane de mâna a treia la televizor şi în cinemauri, în pornografie vândută la tarabele din piaţă.”

Un alt articol din martie 1993 a aceleiaşi publicaţii, intitulat „Un sentiment de goliciune se răspândeşte în Europa de Est”, observă că „revoltele care au îndepărtat comunismul în Europa de Est au în comun o trăsătură surprinzătoare în circumstanţele unei tranziţii atât de radicale: absenţa flagrantă a oricăror idei capabile să stimuleze.” 

În 1996 am discutat pe seama „noului cinema” din Rusia şi Europa de Est: „A reuşit prăbuşirea stalinismului, proclamată cu surle şi trâmbiţe ca renaşterea libertăţii intelectuale, să producă o renaştere artistică în Europa de Est şi în fosta Uniune Sovietică? Răspunsul este evident. Este acum clar că foştii artişti „dizidenţi”, chiar şi cei care s-au opus cu curaj fostelor regimuri, s-au hrănit de fapt cu o zeamă ideologică foarte săracă. Cei mai cinstiţi dintre ei nu au produs nimic de substanţă, iar cei mai nedemni pur şi simplu s-au vândut nu neapărat celui mai bun ofertant, ci doar primului venit.” 

Acestea ar servi ca o introducere la un nou film românesc, Atât de strălucitoare e vederea, regizat de Michael şi Joel Florescu. 

Douăzeci de ani sau mai mult au venit şi au trecut de la căderea regimului lui Nicolae Ceauşescu, întâmpinată cu mare fanfară în România şi în restul lumii. Soţii Ceauşescu au fost urâţi pe bună dreptate pentru cruzimea şi avariţia lor, dar nicio epocă de aur nu a urmat în România. 

În mai 2013, preşedintele Băncii Mondiale, Jim Yong Kim, a făcut o vizită în care a felicitat elitele române pentru „succesele ţării în creşterea economică din ultimii 20 de ani [i.e., abilitatea lor de a se îmbogăţi]”, înainte de a observa că „ În ciuda progreselor obţinute de guvern, România rămâne ţara cu cele mai ridicate niveluri de sărăcie din Uniunea Europeană. Peste 30 la sută din populaţie trăieşte cu mai puţin de cinci dolari pe zi.” Dacă se va continua cu „succese” în acelaşi ton, Kim va raporta probabil în următoarea sa vizită despre un procent de 40 la sută din populaţie care a căzut sub pragul de cinci dolari pe zi!

Deci, dacă apare un film românesc care nu numai că atrage atenţia asupra inegalităţilor economice, dar care şi începe să critice iluziile pe care oamenii şi le-au pus într-o „utopie” sau alta, asta are o anume semnificaţie sociologică. O nouă generaţie, crescută sub o conducere mafiot-capitalistă, iese la iveală. 

În Atât de strălucitoare e vederea, Estera, o tânără evreică din clasa de mijloc a Bucureştiului, trebuie să aleagă între a accepta o slujbă în Atlanta, unde ar lucra pentru unul dintre bandiţii proaspăt îmbogăţiţi, şi a-şi urma mama în Israel, ţară iniţial descrisă de mamă într-o serie de scrisori în cei mai strălucitori termeni. Tatăl Esterei este în închisoare pentru infracţiuni lăsate nespecificate. Ea urmează să nască un copil şi încearcă din răsputeri să-şi încropească un oarecare viitor alături de prietenul ei, Vlad.

Filmul începe cu prezentul şi apoi continuă, într-o manieră ce aminteşte de Sfioasa lui Robert Bresson, explicând evenimentele petrecute în lunile precedente. În scena de început, verişoara Esterei, Rivka, o lămureşte că, de fapt mama ei, în Israel, trece „de mai mult timp printr-un declin emoţional”. Nu se simte bine şi nici „financiar nu stă bine”. Au fost mai multe slujbe la care nu a avut prea mult succes, inclusiv ca femeie de serviciu, şi acum urmează să fie dată afară din apartament. Mama Esterei a ascuns adevărul. „ - De ce nu mi-a spus nimic?”

Cu câteva luni înainte, o găsim pe Estera într-un „interviu amical” cu Mike, românul-american, care se dovedeşte a fi un huligan grosolan, hotărât să intimideze. Într-un restaurant, acesta chinuie o chelneriţă care se pare că nu i-a arătat respectul cuvenit. Când Estera ia masa la Mike, nefericita soţie a acestuia e chinuită şi mai persistent, în legătură cu pielea ei îmbătrânită şi alte infracţiuni. O ameninţă că o va da la schimb pentru „sora ei mai tânără şi un car”. Estera se chirceşte de jenă, la fel ca noi. Secvenţa lungă din apartamentul cu vedere peste oraş este eficientă. 

În cele din urmă, Mike are „probleme cu clienţi şi creditori” şi oferta pentru acel post pare a se evapora.

În probabil cea mai dramatică scenă din Atât de strălucitoare e vederea, din nou una destul de lungă, Estera descoperă de la şefa ei că eforturile de a se perfecţiona în domeniul calculatoarelor au avut un efect nedorit, aceasta îndrumând greşit clienţii firmei. Estera e concediată.

„ – Sunt însărcinată.

Asta e irelevant.

Dar am făcut să crească valoarea...”

Toate acestea, împreună cu faptul că e părăsită de Vlad, o împing pe Estera spre mama ei. Colega ei de cameră îi sugerează că, prin completarea atâtor formulare pentru ambasada Israelului, „îţi îneci amarul în hârtii”. Totuşi, ştim din prima scenă care e viaţa reală în Israel a mamei sale, în ciuda promisiunilor ei din scrisori că „atât de strălucitoare e vederea.”

Scenariştii-regizori au ales o cameră imobilă şi un cadru static pentru fiecare scenă. Aceasta dovedeşte ambiţie artistică, ceea ce nu e un lucru rău, dar în acelaşi timp şi lipsă de experienţă, ceea ce nu e nici bine nici rău, dar ceva care trebuie depăşit. Atitudinea  atrage atenţia asupra ei înşişi şi asta nu e ceva necesar sau de ajutor. 

Dacă aş fi avut la dispoziţie atenţia colectivă a regizorilor, aş fi sugerat mai multă spontaneitate şi mai puţin formalism, cel din urmă riscând să pară infatuare sau dorinţă de a impresiona. Fraţii Florescu au evident talent şi abilitatea de a prezenta drama vieţii de zi cu zi. Aceasta are nevoie să fie dezvoltată.  Formele artistice pentru a o prezenta se vor naşte din lupta pentru viaţă şi adevăr. 

În orice caz, în notele de producţie, regizorii explică cum „se foloseşte conceptul unui nevăzut şi nenumit Nou Ierusalim, întotdeauna la distanţă, ca un miraj încăpăţânat, pentru a examina munca precară în rândul absolvenţilor de facultate şi tentaţia naţionalismului etnic în urma unei crize economice.” Atât de strălucitoare e vederea, care a fost invitat la Festivalul de Film Internaţional din Moscova, sugerează că atracţia Israelului, dar şi a Americii a început să se şteargă, iar românii încep să devină conştienţi de realităţile vieţii din cele două ţări. Între timp, după cum atrag atenţia notele de producţie, „în anii dinaintea crizei, multe averi au fost făcute în Bucureşti, dar nu toate au putut fi păstrate.”

Filmul este un proiect al Romanian Independent Film Collective, care se bazează pe principii democratice şi nu pe dependenţă de sponsori cu putere financiară sau de fonduri guvernamentale. „Fraţii speră că efortul lor va fi un deschizător de drumuri pentru cinematografia independentă din Europa de Est.” Nu putem decăt să le dorim numai bine.