Defalcarea sistemică a sistemului capitalist global este un indiciu clar că măsurile puse în aplicare pentru prevenirea unei crize crează condiţiile pentru un colaps financiar la o scară mai amplă decât cea din 2008.

 

Timp de aproape cinci ani, băncile centrale majore din lume au pompat aproximativ 7 bilioane de dolari în pieţele financiare. Scopul declarat a fost de a încerca o redresare economică. Datele economice din întreaga lume indică însă faptul că încercarea a fost o eroare vădită.

 

Statisticile privind nivelurile preţurilor sunt printre cele mai semnificative. Acestea arată că preţurile nu sunt în creştere, - un semn de recuperare în aşa-numitele condiţii " normale" - ci că presiunile deflaţioniste se intensifică.

 

După ce în luna aprilie au înregistrat o scădere cu 0,2 la sută, preţurile de consum din SUA au scăzut în luna mai cu 0,4 la sută, cel mai mare declin începând cu sfârşitul anului 2008 încoace. În Europa, excluzând costurile pentru produsele alimentare şi pentru energie, preţurile de consum în cele 17 ţări din zona euro au crescut cu doar unu la sută în luna aprilie, în comparaţie cu aceeaşi lună a anului trecut.

 

Trendul descendent are implicaţii profunde. Fiind confruntate cu scăderea preţurilor pentru produsele lor, firmele importante şi corporaţiile încearcă să facă profit nu prin investiţii şi extinderea producţiei, aşa cum ar fi cazul dacă o recuperare ar fi fost în curs de desfăşurare, ci prin reducerea sălbatică a costurilor, combinată cu speculaţii financiare. Reducerile consecvente ale salariilor şi locurilor de muncă duc la o reducere a cererii de consum, alimentând în continuare tendinţa deflaţionistă.

 

Şi alte date economice evidenţiază acest proces. Luna trecută, producţia industrială a SUA a scăzut cu 0,5 la sută. Declinul prevăzut era de 0,2 la sută. Acest lucru determină ca previziunile rezultatelor pentru cel de-al doilea trimestru să fie chiar mai rele decât cele din ultimul trimestru din 2012, atunci când economia Statelor Unite nu a arătat practic nicio expansiune.

 

În zona euro, rata şomajului a crescut consecutiv pentru cea de-a 23-a lună. Şomajul se află acum la 12,1 la sută, având o creştere de 1,1 la sută peste nivelul înregistrat anul trecut. În primul trimestru, economia din zona euro s-a contractat cu 0,2 la sută, ceea ce înseamnă că contracţia actuală a durat mai mult decât cea experimentată în 2008-2009.

 

La debutul crizei în 2008 s-a avansat perspectiva că China ar putea oferi baza pentru extinderea pe termen lung a economiei mondiale. Însă în timp ce producţia industrială şi vânzările cu amănuntul au indicat o creştere semnificativă luna trecută, indicând o creştere economică de aproximativ 7,5 la sută în acest an, aceste speranţe sunt lăsate deoparte.

 

Într-un articol recent care indică absenţa “unei surse puternice de creştere a cererii" oriunde în economia globală, Financial Times a notat că "grijile" privind economia chineză sunt "larg răspândite." Este evident că pe termen lung creşterea de doua cifre din ultimul deceniu este un lucru de domeniul trecutului, în timp ce pe termen scurt, în ciuda unei expansiuni a creditului, creşterea PIB-ului produsă de acest împrumut s-a situat la aproape cel mai scăzut nivel dintr-un deceniu.

 

Spre deosebire de tendinţele din economia reală, pieţele financiare au parte cu un boom fără precedent. În septembrie, Federal Reserve a lansat cea de-a treia rundă de facilitare cantitativă. Ca urmare, Dow Jones Industrial Average a crescut cu 15 la sută. Din decembrie anul trecut, de când a fost ales guvernul Abbe, care a cerut Băncii Japoniei o stimulare monetară, indicele Nikkei a crescut 44 la sută. În primele şase luni, în urma facilitării cantitative pusă în aplicare de Banca Angliei, indicele FTSE din Marea Britanie a câştigat 20 la sută, în ciuda faptului că "recuperarea" britanică este mai slabă decât cea de pe vremea Marii Depresii. Iar din iulie anul trecut, pieţele bursiere europene au câştigat 30 la sută.

 

Aceste creşteri sunt alimentate în întregime de trilioanele de dolari care sunt pompat în sistemul financiar de către băncile centrale majore.

 

Însă în loc să exprime o "recuperare", cotele pieţelor aflate în plină expansiune sunt o diagramă a adâncirii crizei din sistemul capitalist. Niciodată în istoria lumii capitaliste nu a existat o astfel de divergenţă a piețelor financiare în comparaţie cu procesele economice.

 

Creşterea fără precedent a pieţelor globale a stârnit îngrijorarea că sunt create condiţiile pentru o nouă prăbuşire. Cronicarul Gillian Tett de la Financial Times a remarcat că "în timp ce potopul de lichidităţi a băncii centrale permite sistemului să absoarbă şocurile mici, aceasta maschează, de asemenea, o serie de contradicţii interne şi fragilităţi care ar ieşi la suprafaţă în cazul unui şoc...crescând astfel posibilitatea unei instabilităţi violente în viitor."

 

În timp ce o analiză raţională indică faptul că condiţiile actuale pregătesc calea pentru un dezastru, frenezia speculaţiilor continuă după propria logică nebună. În iulie 2007, Chuck Prince, fostul Director executiv al gigantului Citigroup din SUA, a remarcat: "Atâta timp cât muzica cântă, noi trebuie să ne ridicăm şi să dansăm. " La nici un an mai târziu, sistemul financiar global s-a cufundat în cea mai gravă criză a sa din anii 1930 încoace.

 

Astăzi, situaţia este potenţial mai explozivă decât cea de acum cinci ani. De data aceasta, spre deosebire de 2008, băncile centrale - care au cumpărat active financiare şi guvernamentale în valoare de trilioane de dolari - sunt ele însele jucătorii cheie pe pieţele financiare. Prin urmare, ele vor fi direct afectate de o prăbuşire a pieţei financiare.

 

Puţin câte puţin, acestea sunt prinse într-o capcană pe care ele însele au creat-o. Retragerea măsurilor financiare de stimulare ameninţă să prăbuşească bulă. În acelaşi timp, pomparea mai multor bani le atrage mai adânc în noroi.

 

Săptămâna trecută, economiştii de la Fondul Monetar Internaţional au publicat o analiză de avertizare. Ei au afirmat că încheierea politicilor care generează bani uşori ar putea avea ca şi consecinţă faptul ca băncile centrale să sufere pierderi grave cu dobânzi mari, iar preţurile obligaţiunilor să scadă. Federal Reserve ar putea experimenta o pierdere echivalentă cu aproape 4 la sută din PIB (628 de miliarde de dolari), Banca Japoniei ar putea pierde 7,5 la sută din PIB, iar Banca Angliei aproape 6 la sută.

 

Cu alte cuvinte, un alt şoc financiar ar putea pune în discuţie stabilitatea băncilor centrale în sine. Spre deosebire de situaţia din 2008-2009, ei ar fi incapabili să demareze o operaţiune de salvare.

 

Aprofundarea crizei capitalismului are cele mai profunde implicaţii politice.

 

În ultimii cinci ani s-au pompat sute de miliarde de dolari în cuferele băncilor, speculatorilor şi elitei financiare, care beneficiază de pe urma activităţii lor, în timp ce sărăcirea unor categorii largi ale populaţiei a continuat neoprită.

 

Aceste măsuri sunt departe de a produce o "redresare" economică, ele au pregătit calea pentru dezastre mai mari.

 

Clasa muncitoare internaţională trebuie să pregătească propriul răspuns independent: o luptă politică pentru răsturnarea sistemul capitalist printr-o luptă revoluţionară pentru putere politică şi reconstruirea societăţii pe baze socialiste.