Africa de Sud este o "naţiune furioasă" care se balansează "la marginea unei prăpastii foarte periculoase şi care are potenţialul de a nu putea fi oprită din cădere", a avertizat Graca Machel, soţia lui Nelson Mandela. "Trebuie să fim mai precauţi cu modul în care facem faţă unei societăţi care sângerează şi respiră dureros."
Machel a vorbit astfel la serviciul memorial pentru Mido Macia, un şofer de taxi mozambican în vârstă de 27 de ani, care a murit după ce a fost târât în viteză pe un drum de către o dubă a poliţiei din Africa de Sud. Apoi, conform unor colegi de-ai săi deţinuţi şi ei, el a fost bătut în custodia poliţiei. Crima de care s-a făcut vinovat este aceea că s-a certat cu poliţia legat de faptul că a parcat pe partea greşită a drumului.
Moartea lui Macia a stârnit indignare de masă. Nouă ofiţeri au fost acuzaţi de crimă. Vineri, în faţa clădirii instanţei, un protestatar avea o pancartă prin care întreba: "Ce am făcut noi pentru a muri asemeni câinilor?"
Fiind un reprezentant al elitei poliţiei din Africa de Sud, Machel are multe motive de teamă. Ea a susţinut că furia pe scară largă izvorăşte din problemele "neadresate" din trecutul Apartheid al ţării. Adevărul este că ele izvorăsc din prezentul post-Apartheid al Africii de Sud şi sunt îndreptate din ce în ce mai mult împotriva guvernului Congresului Naţional African (ANC) şi a aliaţilor săi, Congresul Sindicatelor Sud- Africane (COSATU) şi Partidul Comunist Sud-African (SACP).
La nouăsprezece ani de la căderea Apartheidului, muncitorii sunt încă în vizor pentru asasinatele efectuate de poliţie. Acum însă, ofiţerii de poliţie sunt de culoare şi guvernul este unul majoritar de culoare. În plus, brutalitatea care răzbate în afară este cu greu un eveniment unic: anul trecut, 720 de persoane au murit în custodia poliţiei sau ca urmare a unei acţiuni a poliţiei.
Cea mai importantă dintre toate a fost apelarea la represiunea brutală a poliţiei împotriva grevelor şi protestelor sociale.
În 2011, Andries Tatane a fost omorât în bătaie în timpul unui protest al angajaţilor de la serviciile de livrare. Acest fapt a dus la arestarea a şase ofiţeri de poliţie, doi fiind acuzaţi de crimă. În 2012 însă, acest lucru a fost minimizat de masacrarea a 34 de mineri de la mina de platină Marikana. Acolo s-a stârnit un val de greve, care s-a dezvoltat într-o rebeliune împotriva Sindicatului Naţional al Minerilor, sindicatul principal în COSATU.
Figuri ANC de top, precum Cyril Ramaphosa, desemnat de către Preşedintele Jacob Zuma ca şi deputat, au fost implicate politic în acele crime. Cum ar putea fi altfel, având în vedere că ANC a acţionat ca partid favorit al burgheziei timp de aproape două decenii?
Ramaphosa, directorul multimilionar al Lonmin, proprietarul minei de la Marikana, exemplifică stratul social reprezentat de ANC. El s-a îmbogăţit prin politicile "Black Economic Empowerment" în timp ce cea mai mare parte a clasei muncitoare de culoare a stagnat în sărăcie.
Mass-media şi elita politică îşi face griji în legătură cu ameninţarea reprezentată de coeziunea socială din Africa de Sud, chiar şi pentru supravieţuirea ei. Astăzi, Africa de Sud ocupă un loc printre naţiunile cele mai inegale din lume. Cele mai bogate 10 procente din populaţie câştigă peste 51 la sută din venitul total al ţării, în timp ce cele 20 de procente mai sărace câştigă mai puţin de 1,5 la sută. Business Report constată că aceste cifre exclud veniturile obţinute din câştigurile de capital, care ar creşte diferenţa, şi avertizează că inegalitatea veniturilor "are potenţialul de a dezbina societatea."
Într-un mod similar, Mail şi Guardian l-au denunţat pe Preşedintele Jacob Zuma pentru construirea "la Nkandla a unui ranch grotesc în valoare de mai multe milioane de dolari şi pentru sutele de milioane cheltuite pentru restul cabinetului său," pentru ca apoi să pornească un atac asupra "sectorului corporativ" datorită "etalării renumerării pachetelor lor de clasă mondială", fapt ce a cauzat
“resentimente printre muncitori." Aceşti comentatori recunosc că Africa de Sud a ajuns la un moment de cotitură politică.
ANC s-a asigurat că Africa de Sud a rămas o locaţie a investiţiilor profitabile pentru corporaţiile transnaţionale şi un teren de joacă pentru burghezia naţională. În tandem, aceştia au continuat să jefuiască fabulos resursele naturale şi să controleze economia - oferind clasei capitaliste aspirante de culoare o parte mică din câştig.
ANC a realizat acest lucru mizând pe rolul său în lupta împotriva Apartheidului şi în special datorită serviciilor politice oferite partenerilor săi, COSATU şi SACP-ul stalinist. Acestea au jucat un rol-cheie în subordonarea clasei muncitoare faţa de ANC, descriindu-l ca un vehicul nu numai pentru emanciparea majorităţii de culoare, ci şi pentru eventuala transformare socialistă a societăţii.
Astăzi, promisiunile de libertate făcute de ANC, că "poporul vor guverna" şi ca "poporul vor împărţi averea ţării" sunt acte de acuzare atât ale ANC, cât si ale SACP. În schimbul acestora a început un asalt neobosit asupra clasei muncitoare, asalt care va arunca societatea înapoi. Atacul a fost efectuat pentru a satisface cererinţele burgheziei la nivel internaţional de a compensa criza globală a capitalismului prin măsuri de austeritate sălbatice. Acesta este motivul pentru care, argumentând pentru o reţinere personală a elitei de afaceri şi a celei politice, Mail şi Guardian declară: " Ne apropiem de o etapă în care muncitorii ar putea să fie siliţi să fie de acord cu o creştere salarială de zero la sută pentru a salva locuri de muncă şi a îmbunătăţi competitivitatea."
În Africa de Sud este reafirmată o realitate politică fundamentală. Diviziunea de bază în cadrul unei societăţi nu este rasa, ci clasa.
Sfârşitul Apartheidului nu a pus capăt oprimării de masă, ci a evidenţiat caracterul său real. A fost instituită o egalitate juridică formală, însă s-a menţinut inegalitatea socială reală aflată în creştere. Regimul Apartheidului s-a dovedit a fi doar o formă a dictaturii capitalului.
În perioada următoare clasa muncitoare trebuie să pornească pe un drum nou în lupta pentru emancipare. Astăzi nu a mai rămas nimic din afirmaţia că nevoile democratice şi sociale ale clasei muncitoare şi a maselor oprimate pot fi îndeplinite sub conducerea naţionalist- burgheză a ANC şi fără răsturnarea sistemului de profit şi a opresiunii imperialiste provocatoare.
Trebuie să fie construită o nouă conducere pentru a mobiliza clasa muncitoare să preia puterea de stat, să exproprieze marea bogăţie a burgheziei şi să implementeze politici socialiste bazate pe o producţie planificată, care să ofere locuri de muncă decente, locuinţe, accesul la sănătate, beneficii sociale şi educaţie pentru toţi. Această luptă trebuie să fie dusă împotriva corporaţiilor şi băncilor globale şi a puterilor imperialiste în sine. Pentru ca această luptă să aibă succes este necesar ca clasa muncitoare din Africa de Sud să se unească cu fraţii şi surorile sale din lume prin construirea unei secţiuni a Comitetului Internaţional a celei de-a Patra Internaţionale.