Acuzaţiile aduse agenţiei de rating Standard şi Poor's de către Departamentul de Justiţie al SUA au subliniat imensa ilegalitate, conflictele de interese şi relaţiile corupte, care se află chiar în inima sistemului financiar american şi global.

Procesul civil al guvernului, în valoare de 5 miliarde de dolari, susţine că din septembrie 2004 -octombrie 2007, S & P, " în deplină cunoştinţă a faptelor şi cu intenţia de comite fraudă, a conceput, a participat la şi a executat un sistem de a frauda investitorii" prin vânzarea obligaţiunilor garantate cu împrumuturi care se bazau pe titluri ipotecare securizate de pe piaţa imobiliară. Conform procesului, agenţia de rating a "declarat greşit că ratingurile sale au fost obiective.” În realitate însă, "dorinţa sa pentru creşterea veniturilor şi a segmentului de piaţă" a condus-o la "coborărea ratingurilor fără a lua în considerare adevărata magnitudine a riscului de credit."

În timpul perioadei la care se referă acuzaţiile, S & P a emis ratinguri de credite sub forma unor titluri ipotecare garantate în valoare de peste 2,8 miliarde de dolari şi a unor produse asemănătoare în valoare de aproximativ 1,2 miliarde de dolari. Acuzaţiile au fost aduse după ce au eşuat discuţiile privind o înţelegere financiară. S & P a susţinut că, dacă ar admite răspunderea sa, ar deschide uşa pentru alte procese. Agenţia a propus o înţelegere în valoare de 100 de milioane de dolari.

Agenţia de rating neagă acuzaţiile, argumentând că a revizuit aceleaşi date ca şi restul pieţei, "inclusiv date ale unor oficiali guvernamentali, care în 2007 au declarat public că problemele de pe piaţa sub-primelor părea a fi sub control." 

Acuzaţiile aduse celor de la S & P sunt doar ultimul scandal dintr-o serie de scandaluri de corupţie, care au apărut în sistemul bancar mondial.

În Germania, Autoritatea Federală de Supraveghere a Pieţei Financiare, BaFin, duce spre final o anchetă privind rolul jucat de Deutsche Bank în scandalul privind falsificarea ratelor de către Libor (London Interbank Offered Rate). Acţiunea acesteia a afectat tranzacţii financiare în valoare de 350 de trilioane de dolari din întreaga lume.

Banca se apără spunând că orice manipulare a ratei Libor de către personalul său a fost rezultatul unei acţiuni a unor " comercianţi tălhari." Această apărare ignoră faptul că, în cuvintele inspectorului şef de la BaFin, sistemul a fost "practic o invitaţie la manipulare."

Acest lucru se datorează faptului că comercianţii care tranzacţionează bănii băncilor şi care au fost implicaţi şi în stabilirea ratelor Libor au fost implicaţi, de asemenea, şi în plasarea unor pariuri cu sume mari de bani pe mişcarea aceloraşi rate. Banca britanică Barclays a fost amendată deja cu 450 de milioane de dolari pentru partea sa de manipulare a ratelor Libor. Cel puţin alte 16 bănci majore sunt şi le în curs de investigare.

Aceleași conflicte de interese, care stau la baza stabilirii ratei Libor se afla şi la baza cazului S & P.

S & P şi alte agenţii majore ale ratingului de credit au fost plătite de emitenții titlurilor pe care ele le evaluau, în acest caz, de băncile care au creat obligaţiunile garantate cu titluri ipotecare de pe piaţa rezidenţială. S & P a taxat cu până la 750.000 de dolari fiecare afacere pe care a evaluat-o. Confruntăndu-se cu concurenţa din partea altor agenţii de rating, ea a avut un interes legitim în a acorda un rating umflat, astfel încât să nu pierdă afaceri în favoarea rivalilor săi. Conform dovezilor adunate în cursul anchetei, şefa Departamentului S & P pentru obligaţiuni garantate cu titluri ipotecare de pe piaţa rezidenţială a trimis un e-mail în care a anunţat că va avea loc o întâlnire pentru a discuta despre ajustarea ratingului datorită "ameninţării pericolului de a pierde afaceri."

Scandalurile care continuă vor da naştere, fără îndoială, la apeluri pentru o mai mare reglementare şi un control mai atent al operaţiunilor bancare, a agențiilor de rating şi a instituţiilor financiare. Însă astfel de apeluri ignoră relaţiile incestuoase între casele de finanţe şi autorităţile de reglementare, care se presupune că supraveghează activităţile lor.

Înţelegerea recentă încheiată între US Office of the Comptroller of the Currency şi zece bănci majore privind frauda omniprezentă şi ilegalităţile în cazul evacuărilor unor proprietari de case este un exemplu în acest caz. În 2011, autorităţile de reglementare au cerut ca băncile să angajeze consultanţi pentru a determina dacă debitorii au fost cumva evacuaţi pe nedrept. Pe parcursul a 14 luni, consultanţii au adunat aproximativ 2 miliarde de dolari în taxe. Aceasta este o sumă mai mare decât jumătatea celor 3,3 miliarde de dolari plătiţi proprietarilor evacuaţi din case în urma unor înţelegeri cu băncile.

Firmele private de consultanţă, strâns legate de bănci, sunt plătite de către băncile pe care se presupune că ei le investighează. Tot aşa, agenţiile de rating a creditului sunt plătite de către băncile ale căror titluri ei le estimează.

Corupţia este atât de extinsă, încât a dus din partea unor ziarişti liberali la critici tot mai mari şi, uneori, chiar ascuţite. Matt Taibbi de la revista Rolling Stone, de exemplu, a documentat cum guvernul nu doar a salvat cu bani Wall Street-ul, dar, de asemenea, " s-a şi bazat pe Wall Street numind bănci nesănătoase ca fiind sănătoase şi ajutându-le să acopere adevărul privind ajutorul real pe care l-au obţinut în secret".

Revizuind cei patru ani de activitate a fostului Secretar al Trezoreriei SUA, Timothy Geithner, jurnalista de la New York Times, Gretchen Morgenson, a observat că " în anii Geithner, instituţiile financiare care domină Statele Unite au fost rareori pe punctul de a pierde." 

Fostul inspector general al Programului de Susţinere a Sectorului Financiar (TARP), Neil Barofsky, a fost oarecum mai caustic. Scriind pentru Financial Times, el a spus că "doctrina Geithner" de conservare a marilor bănci indiferent de consecinţe a condus la o " corupere a sistemului de justiţie din SUA " şi la un sistem de justiţie care " asigură asumarea unor riscuri excesive, a mai multor crime şi mai multor crize."

Astfel de critici pot indica spre alte câteva exemple extraordinare de jafuri şi fraude. Însă criticii liberali nu fac niciodată presiuni asupra punctului esenţial. Corupţia şi ilegalitatea, care caracterizează sistemul financiar bancar mondial, nu sunt aberaţii. Mai degrabă, ele sunt esenţiale pentru acumularea de profit.

Karl Marx a menţionat că atunci când capitalul trece printr- o criză şi ratele profiturilor scad, " apare frauda şi o promovare generală a escrocheriei prin recurgerea la aventuri nebune " din motive care reprezintă o încercare de a depăşi criza.

Însă Marx indica spre circumstanțe excepționale. Acum, excepţia a devenit regulă. Ultimii 30 de ani care au urmat sfârșitului boomului capitalist de după-război au fost caracterizaţi de o creştere a financializării şi a separării tot mai mari a acumulării de profit faţă de procesele reale de producţie.

În condițiile în care evaluarea activelor financiare se bazează tot mai mult pe o serie de modele matematice complexe şi în unde modificările, care stau la baza ipotezelor pot aduce schimbări majore a rezultatului final - transformând pierderile potenţiale în profituri - se deschide calea pentru manipulare şi fraudă. De fapt, după cum arată cazul S & P, pericolul constant de a fi depăşit de unul dintre rivali duce la astfel de acte de corupţie, care sunt văzute ca o chestiune de supravieţuire.

Duhoarea emisă de sistemul financiar este un produs al degradării întregului sistem de profit. Acest sistem trebuie înlocuit cu o ordine socio-economică mai mare. În cadrul acesteia, marea bogăţie creată de munca colectivă a clasei muncitoare mondiale trebuie să fie implementată pentru a satisface nevoile umane. Exproprierea băncilor şi a caselor financiare, plasarea lor sub proprietatea publică şi un control democratic este primul pas în implementarea unui astfel de program.