În al cincilea an de criză economică şi pe fondul celor mai rele semne de încetinire globală din 2008 încoace, pieţele bursiere mondiale sunt în plină expansiune.
Cu toate că conform datelor lansate miercuri, economia a stagnat şi s-a contractat pe primul trimestru pentru prima dată din 2009 încoace, trei mari indici bursieri americani fie au atins deja sau sunt pe cale să atingă recorduri asemănătoare maximelor din 2007.
Europa este în stare de dezintegrare, Grecia şi Spania confruntăndu-se cu condiţii nemaivăzute de la Marea Depresie încoace. Germania se confruntă la rândul său cu o încetinire acută. Economia din Marea Britanie este acum cu 3,3 la sută mai scăzută decât la începutul perioadei de scădere, însă indicele de referinţă FTSE 250 s-a dublat. Datorită încetinirii exporturilor, creşterea economică din China, Brazilia şi India a obţinut cifre cu mult mai mici. Cu toate acestea, preţurile la nivel mondial ale acţiunilor au crescut cu zece-douăzeci la sută doar în anul trecut.
Aceste fenomene aparent contradictorii - creşterea pieţelor financiare şi stagnarea economică - sunt de fapt strâns legate. Creşterea continuă a pieţelor nu este un semn de sănătate, ci o expresie deosebită a stării de boală a sistemului capitalist mondial.
Clasele conducătoare mondiale, care se confruntă cu o criză istorică a productivităţii şi investiţiilor, au răspuns prin salvarea averilor instituţiilor financiare - şi ale propriilor venituri - prin măsuri de redistribuire a bogăţiei nemaiîntâlnite până acum în istorie.
Mai presus de toate, în sistemul financiar a avut loc o infuzie masivă de numerar din partea Federal Reserve din SUA şi a altor bănci centrale. Federal Reserve urmăreşte în prezent achiziţionarea în fiecare lună a unor titluri de valoare garantate cu ipoteci şi a unor bonuri de tezaur în valoare de 85 de miliarde de dolari. Ceea ce face de fapt este să imprime bani pentru a cumpăra datoria guvernului şi active rele deţinute de bănci. Activele totale deţinute de Federal Reserve au urcat la 3,01 trillioane de dolari, mai mult decât triplu faţă de ceea ce a avut în 2008.
Toate băncile centrale majore din lume au întreprins acţiuni similare. În iulie, Banca Centrală Europeană a redus rata dobânzii sale de referinţă la cel mai mic nivel din istoria monedei euro. Dimensiunea exploatațiilor deţinute de cele şase cele mai mari bănci centrale din lume aproape că s-a triplat, ajungând în 2012 la 14 trilioane de euro.
Mass-media descrie acţiunile băncilor centrale ca fiind măsuri necesare pentru a aborda şomajul şi alte boli sociale. De fapt, scopul lor central este acela de a pune sume nelimitate de bani la dispoziţie pentru speculaţii financiare.
Această politică este direct legată de asaltul frontal asupra clasei muncitoare la nivel internaţional. Lăfăindu-se în numerar, elita corporativă şi financiară insistă că nu sunt bani nici pentru sănătate, nici pentru pensii sau salarii decente. Fiecare drept social de bază trebuie să fie eliminat pentru a asigura fluxul continuu de fonduri către bănci. Prin urmare, milioane de oameni au fost aruncaţi în sărăcie, şomaj şi mizerie.
Decimarea salariilor şi a nivelului de trai elimină practic impactul inflaţionist a politicilor băncilor centrale . În orice alte circumstanţe, imprimarea masivă de bani ar duce la o inflaţie a preţurilor, însă salariile aflate în scadere şi investiţiile tot mai reduse nu direcţionează fluxul de numerar înspre consum, ci în valoarea activelor.
Administraţia Obama a dat în 2009 , prin restructurarea industriei auto, un exemplu privind modul în care salariile pot fi reduse sistematic. Prin acest fapt a alimentat un boom enorm al profiturilor corporative. Acestea au stabilit recorduri timp de trei ani la rând. Cu toate acestea, aceste profituri nu sunt reinvestite. Corporaţiile americane deţin aproximativ 2 miliarde de dolari în numerar, mare parte din acestea fiind investite pur şi simplu în pieţele financiare.
Întregul proces este complet instabil. Clasa conducătoare se împiedică de o criza după alta, iar răspunsul său la o criză pregăteşte terenul pentru următoarea. Economia stagnează, iar noile bule speculative ameninţă să izbucnească, declanşând un colaps financiar, care ar putea eclipsa mult criza din 2008. În timp ce se desfată în exces, clasă conducătoare apare în acelaşi timp dezorientată, iar măsurile pe care le adoptă sunt tot mai improvizate.
În acelaşi timp, infuzia de numerar în economia mondială subminează sistemul de schimb global şi alimentează războaie monetare şi devalorizări competitive. În această lună, Japonia a devenit cea mai recentă economie care să anunţe o extindere a ofertei de bani. Scopul a fost desigur acela de a încerca să susţină exporturile prin devalorizarea yenului. O defalcare a sistemului monetar internaţional şi întoarcerea la războaiele comerciale sunt măsuri care au caracterizat răspunsul dat de guverne pe vremea Marii Depresii. Astăzi sunt adoptate măsuri asemănătoare acelei perioade.
Catastrofa socială şi istorică cu care se confruntă omenirea nu este produsă doar de o criză economică. Această criză este mediată de interesele de clasă, iar aceste interese de clasă îşi găsesc expresia în acţiuni definite. În spatele guvernelor şi băncilor centrale se află interesele unei elite financiare a cărei relaţie cu restul societăţii este fundamental parazitară.
O soluţie la criză trebuie să ia o formă politică. Faţa de interesele claselor conducătoare, clasa muncitoare internaţională trebuie să propună un program propriu. În centrul acestui program trebuie să fie înţelegerea că singura soluţie există numai prin transformarea societăţii în ansamblul sau, adică plasarea acesteia pe fundaţii noi.
Singura forţă capabilă să rupă strânsoarea politică a acestor paraziţi sociali este clasa muncitoare internaţională. Acesta trebuie să fie înarmată cu un program socialist şi să lupte pentru a plasa corporaţiile şi băncile majore sub controlul lor democratic şi să reorganizeze economia în mod raţional și pe baze egalitariste.