Hotărârea Standard &Poor's de a retrograda noua ţări din zona euro este o decizie motivată politic. Agenţia de evaluare reprezintă interesele unei elite financiare internaționale pentru care  distrugerea nivelului de trai al clasei muncitoare nu se realizează repede sau suficient de repede. Acest lucru reiese clar din raţiunea care stă la baza retrogradărilor.

Agenţia a declarat, că "acţiunile noastre de astăzi sunt determinate  în primul rând de realizarea, că iniţiativele care au fost luate în ultimele săptămâni de către factorii de decizie din politica europeană  ar putea să fie insuficiente pentru a rezolva pe deplin tensiunile sistemice care persistă în zona euro."

Guvernul italian a reuşit să treacă prin parlament un pachet de austeritate draconic şi acum este pregătit să intervină pe piața muncii. Cu toate acestea, S&P a ameninţat Italia cu o retrogradare suplimentară în cazul în care "observăm că administraţia tehnocrată nu reuşeşte să pună în aplicare măsurile de reformă structurală, datorită opoziţiei venită din partea unor grupări cu interese speciale." Prin "măsuri structurale de reformă" S & P se referea la eliminarea dispozițiilor legale și contractuale care oferă muncitorilor măsuri de protecţie."Grupările cu interese speciale" este un eufemism pentru clasa muncitoare, adică marea majoritate a populaţiei.

De aceeaşi soartă este ameninţată şi Spania, dacă guvernul nu deregulează mai repede piața muncii şi nu ia măsuri suplimentare pentru reducerea deficitului bugetar.

Politicienii europeni din toate partidele și-au exprimat indignarea la acţiunile Standard & Poor's.  Consilierul prezidenţial francez Alain Minc a declarat: "Este mai rău decât pompierii piromani, este de-a dreptul pervers."  Ministrul german al Economiei,  Phillip Rösler, membru al Partidului Liber Democrat a acuzat agenția că "urmăreşte propriile interese."  Preşedintele Die Linke, Gregor Gysi, a vorbit despre un "război împotriva popoarelor europene."

Süddeutsche Zeitung a comentat: " Un monopol ameninţă să condamne fără menajamente politica guvernelor alese în mod democratic.... Americanii îi împing făţiş pe europenii de pe continent să aplice principii anglo-saxone în politicile lor economice  şi financiare."

Mulţi politicieni europeni sunt supăraţi că agenţia de rating americană le subminează eforturile de a salva moneda euro şi - după cum văd unii lucrurile  - creaza în mod deliberat tensiuni între guvernele europene. Cu toate acestea, ei sunt de acord cu Standard & Poor's atunci când este vorba despre probleme fundamentale.

Şi ei sunt de părere că nivelul de trai şi ceea ce a mai rămas din statul de bunăstare pentru care clasa muncitoare a luptat după cel de-al Doilea Război Mondial trebuie să cedeze în faţa cerinţelor pieţelor financiare. Pactul fiscal convenit la summit-ul Uniunii Europene din decembrie semnifică exact acest lucru. Pactul obligă toate statele membre ale Uniunii Europene să pună în aplicare măsuri de austeritate drastice şi să introducă flexibilitate pe piaţa forţei de muncă.

Europa este centrul crizei financiare internaţionale, deoarece pieţele financiare cred că statelor europene le revine un procent prea mare din produsul intern brut (PIB) şi cheltuieste prea mult pe educaţie, sănătate, dispoziții sociale, infrastructură, etc. - ceea ce duce la profituri mai reduse pentru proprietarii de capital privat.

O măsură a acestui lucru este aşa-numitul raport privind cheltuielile, adică cota cheltuielilor guvernamentale în raport cu producția  economică a unei ţări. Media pentru ţările industrializate care fac parte din Organizaţia pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE) este 41 la sută. Pentru zona euro, cifra este de 46 la sută. Franţa este liderul acestei liste, cheltuind 53 la sută. Nivelul din Germania, unde "reformele" de bunăstare de tip Hartz IV şi alte măsuri reacționare condamnă straturi largi ale populaţiei la sărăcie, este de 43 la sută. Acesta este nivelul cel mai apropiat de media OECD.

Cu doar 39 la sută, SUA se plasează mult mai jos. Diferența este chiar mai mare atunci când luăm în considerare că o mare parte din cheltuielile statului american se duc la bugetul militar. În paradisul bancar Elveţia, cota de stat este doar 33 la sută.

Toate partidele din Europa, cele de stânga, precum şi cele de dreapta, au semnat reducerea brutală a cheltuielilor publice. O reacţie tipica în această privinţă este cea a candidatului la preşedinţie al Partidului Socialist francez, Francois Hollande, la retrogradarea Franţei de către Standard & Poor's. În efortul de a exploata tactiv această problemă în campania alegerilor prezidenţiale care se desfăţoară acum, Hollande l-a atacat pe contracandidatul său conservator de dreapta, Nicolas Sarkozy. Acuzându-l că nu a redus deficitului bugetar suficient de mult şi că nu a reuşit să ducă la o creştere semnificativă a competitivității economiei franceze, ea l-a acuzat pe Sarkozy că a pierdut încrederea  piețelor.

Şi Verzii din Europa susţin o politică a reducerilor cheltuielilor. În ceea ce priveşte Die Linke din Germania, numeroasele dovezi ale guvernării sale arată, că partidul sprijină măsurile de austeritate şi le apără, considerându-le ca fiind necesare şi inevitabile.

Motivul pentru prezentul atac asupra clasei muncitoare este o polarizare socială fără precedent. Cei mai bogaţi zece la sută, cei mai bogaţi unu la sută şi cei mai bogaţi oameni ai societătii au acumulat averi fabuloase, pe care le apără cu orice pret.

În ultimii 15 ani, activele celor trei milioane de milionari europeni au crescut mai repede decât suma totală a datoriei europene. Dacă averile acestea ar fi sechestrate, ele ar putea plăti datoria într-o singură mişcare.

Se estimează că grecii bogaţi au ascuns în conturile străine de două ori mai mult bani decât datoria totală a guvernul grec. Însă aristocraţia financiară de astăzi nu este dispusă să renunţe la privilegiile ei, aşa cum nu a făcut-o nici aristocrația franceză înainte de Revoluția din 1789.

Cu Grecia, aristocrația financiară dă un exemplu întregii Europe. Deşi reducerile anterioare au crescut în mod dramatic şomajul şi sărăcia, iar ţara se scufundă într-o depresie, o noua delegaţie a "Troicăi" -  Uniunea Europeană, Fondul Monetar Internaţional şi Banca Centrală Europeană - se îndreapta în această săptămână spre Atena. Ameninţând-o cu falimetul de stat, “Troica”  încearcă să forţeze Grecia să impună şi alte măsuri de austeritate.

Elita financiară globală este insaţiabilă şi nu cunoaşte limite în atacurile sale asupra clasei muncitoare.

Întreaga Europă se îndreaptă spre conflicte sociale violente şi spre lupte revoluționare. Este necesar să ne pregătim  pentru ele. Nicio problema socială nu poate fi rezolvată fără a priva aristocrația financiară de puterea pe care o are, fără sechestrarea averii ei, nationalizarea băncilor şi marilor corporaţii şi plasarea lor sub control democratic. Clasa muncitoare din Europa trebuie să se unească şi să înceapă lupta pentru un program socialist internațional.