Română

90 de ani de la fondarea Partidului Comunist Chinez

Partidul Comunist Chinez (PCC) a sărbătorit vinerea trecută cu mare fast în toată ţara aniversarea a 90 de ani de existenţă. Au avut loc proiecţii de filme, expoziţii şi nenumărate alte evenimente. Însă caracterul acestor festivităţi a demonstrat că partidul de azi nu mai are nimic în comun cu comunismul, cu clasa muncitoare sau cu PCC-ul care a fost fondat în 1921.

Tema centrală a festivităţilor a fost o celebrare dezgustatoare a naţionalismului şi patriotismului chinez, celebrare concepută pentru a îngropa originile partidului ca şi organizaţie de luptă a clasei muncitoare pe baza internaţionalismului socialist. Regimul PCC actual, sub conducerea căruia a avut loc o expansiune uimitoare a capitalismului în China, nu a vrut ca muncitorii să tragă unele învăţăminte din istoria de mai demult a partidului.

PCC a promovat "turismul roşu" în oraşul Yan'an unde armata ţărănească a lui Mao Zedong şi-a avut sediul în anii 1930, dar nu şi în locurile unde au avut loc frământările revoluţionare ale clasei muncitoare în anii 1920. Soarta casei din cărămidă gri din zona industrială a Shanghai-ului în care a avut loc congresul fondator al PCC în anul 1921 spune totul. Clădirea se află acum într-un district comercial şi de divertisment dezvoltat de magnaţii imobiliari din Hong Kong pentru clasele de mijloc prospere din China.

La Congresul de constituire al PCC au participat doar 13 de bărbaţi, reprezentând un număr de mai puţin de şaizeci de membrii şi Maring (Hendrick Sneevliet), un reprezentant al Internaţionalei Comuniste. Chen Duxiu, decanul Universităţii din Peking şi editor al New Youth a fost ales lider. Format ca parte a răspunsului internaţional puternic la Revoluţia Rusă din 1917, partidul - cu toate că era mic la început - a fost repede aruncat în vârtejul revoluţiei şi pus în faţa provocării de a prelua puterea.

În mod tragic însă, degenerarea birocratică a Uniunii Sovietice sub conducerea lui Iosif Stalin - în condiţii de izolare pe plan internaţional şi înapoiere internă - a devenit obstacolul principal al revoluţiei chineze din 1925-1927. Repudiind lecţiile revoluţiei ruse, Stalin a reînviat teoria menşevică "în două etape". El a subordonat PCC-ul Kuomintang-ului(KMT) burghez şi şi-a motivat decizia prin faptul că în China înapoiată, clasa capitalistă este cea care trebuie să conducă prima revoluţia burgheză şi să ia puterea. Revoluţia socialistă a clasei muncitoare a fost amânată pentru viitorul îndepărtat.

Rezultatele au fost dezastruoase. Sub conducerea lui Chiang Kai-shek, KTM-ul a exploatat prestigiul PCC şi al Uniunii Sovietice. În 1927 s-a întors impotriva partidului şi a ucis mii de membri şi muncitori din Shanghai. Dezastrul s-a repetat trei luni mai târziu când Stalin a subordonat PCC-ul KTM-ului de "stânga". Pentru a contracara critica venită din partea opoziţiei de stânga formată în 1923 de Leon Troţki împotriva acestor politici dezastruose, Stalin a ordonat PCC-ului să însceneze la sfârşitul anului 1927 o revoltă în Canton. Acesta s-a încheiat cu o catastrofă.

PCC a fost pus în faţa a două alternative. Prima, pentru care s-a decis Chen Duxiu, a fost cea în care s-au tras învăţămintele necesare din trădările lui Stalin şi care a dus la formarea Opoziţiei Chineze de Stânga. A doua alternativă a fost urmărită de Mao Zedong care a ajuns la concluzia că clasa muncitoare este incapabilă de a conduce o revoluţie şi a apelat la ţărănime. Prin transformarea PCC-ului într-o mişcare de gherilă ţărănească, Mao a smuls partidul de pe axa sa proletară şi l-a transformat într-o mişcare radicală a micii burghezii rurale - o transformare cu implicaţii profunde.

Într-o scrisoare trimisă în 1932 susţinătorilor chinezi, în care a anticipat evenimentele viitoare, Troţki a avertizat asupra pericolelor din partea armatelor ţărăneşti ale lui Mao Zedong cu care se confruntă clasa muncitoare. "Mişcarea ţărănească este un factor puternic revoluţionar în măsura în care este îndreptată împotriva marilor proprietari, a militariştilor, feudalilor şi cămătarilor. Însă în mişcarea ţărănească în sine sunt tendinţe puternice de proprietate şi reacţionare şi într-un anumit stadiu, ea poate deveni ostilă muncitorilor şi să susţină ostilitatea mai ales dacă sunt înarmaţi ", a explicat el.

Acele avertismente s-au născut în 1949. După ce a încercat mai întăi să formeze o coaliţie cu KMT, Mao Zedong a fost forţat să răspundă atunci când Chang Kai-shek a încercat să zdrobească PCC-ul cu ajutorul armatei. Victoria PCC nu a fost rezultatul geniului militar al lui Mao Zedong, ci mai degrabă imploziei politice şi economice a regimului KMT profund corupt. După preluarea puterii, PCC-ul a suprimat orice activitate independentă a clasei muncitoare, a întemniţat troţkiştii din China şi a pus în aplicare versiunea lui Mao asupra teoriei în două etape. S-a format o alianţă cu oameni mari de afaceri care nu au fugit în Taiwan şi Hong Kong, cu foştii generali KMT, inclusiv cu unii dintre cei care au masacrat comuniştii în 1927.

Evoluţia ulterioară a Chinei în cea mai mare fabrică a capitalismului a decurs organic de la fondarea regimului în octombrie 1949. Articolul trei din constituţia fondatoare a regimului PCC conţinea o apărare explicită a relaţiilor de proprietate capitaliste. În măsura în care PCC a efectuat naţionalizări, obiectivul nu a fost socialismul, ci o economie reglementată la nivel naţional, nu prea diferită de măsurile luate în ţari post-coloniale declarate capitaliste, cum ar fi India. Naţionalizarea terenurilor nu a fost, după cum a explicat Lenin, o măsură socialistă, ci o politică burgheză radicală pentru a pune capăt politicii de clasă a proprietarilor feudali - o politică care a creat în cele din urmă baza de înflorire deplină a capitalismului.

În ciuda diverselor diviziuni interne, regimul PCC a fost bazat pe utopia stalinistă reacţionară a "socialismului într-o singură ţară." Ruptă de economia mondială, China a trecut de la o criză la alta. Experimentele lui Mao Zedong în socialismul rural au creat haos economic şi foamete dezastruoasă în anii 1950, în care au murit zeci de milioane de oameni.

Ultima zvâcnire de radicalism a ţăranimii lui Mao Zedong a fost încercarea acesteia de a distruge rivalii săi fracţionişti prin lansarea aşa numitei "Mari revoluţii proletare culturale" în 1966. Lupta a declanşat în mod neaşteptat lupte militante ale clasei muncitoare, forţând PCC-ul să ceară o încetare a acesteia prin trimiterea armatei pentru a reprima mişcarea. Ajungând la un impas economic, Mao a marcat îmbrăţişarea imperialismului de către PCC printr-o apropiere de SUA în 1972. El a început apoi să deschidă uşa legăturilor cu corporaţiile străine.

În mijlocul festivităţilor aniversare curente, agenţia oficială de ştiri Xinhua s-a mândrit declarând: "Istoria a dovedit că doar Partidul Comunist din China poate salva China." Încheierea restricţiilor privind exploatarea capitalistă în cele trei decenii de când Deng Xiaoping a declanşat în mod oficial reformele favorabile pieţei în 1978 s-a dovedit a fi cu siguranţă o binefacere pentru capitaliştii emergenţi din China, precum şi pentru capitalişii internaţionali mereu în căutare de forţă de muncă ieftină.

Din 1949, poliţia de stat a PCC a pus în aplicare măsuri burgheze de integrare a ţării, de naţionalizare a terenurilor, de dezvoltare a educaţiei şi consolidare a infrastructurii - măsuri pe care KMT s-a dovedit complet incapabil de a le atinge. Singurul fir care a rămas constant în toate încercările prin care a trecut PCC-ul a fost neîncrederea şi ostilitatea imensă faţă de clasa muncitoare. Acest lucru a fost demonstrat cel mai bine în reprimarea brutală din Piaţa Tiananmen în 1989, când masele de muncitori au început să-şi exprime în cadrul protestelor propriile cereri de clasă.

Cu toate acestea, laudele patriotice ale regimului actual nu pot ascunde contradicţiile capitalismului. Conducerea PCC este pe deplin conştientă de faptul că stă în vârful unei bombe economice şi sociale, care este, mai presus de toate, prăpastia uriaşă dintre bogaţi şi săraci. Sentimentul de insecuritate şi de izolare a fost exprimat de către secretarul general al PCC Hu Jintao, al cărui partid de 80 de milioane de susţinători include acum unii dintre miliardarii Chinei. El a avertizat recent că eliminarea corupţiei endemice din cadrul partidului a fost cheia care a dus la "câştigarea sau pierderea susţinerii publice şi a vieţii sau morţii partidului."

Aceste evenimente aniversare ar putea fi ultimul câtec de lebădă al partidului. În ciuda extravaganţei lor, regimul este asemeni unui om de 90 de ani care priveşte cu groază la groparul pe care l-a pregătit - expansiunea proletariatului care a crescut de la 8 milioane în 1949 la 500 milioane în prezent. Singura soluţie pentru răsturnarea statului poliţienesc de la Beijing este teoria revoluţiei permanente a lui Troţki. Această teorie insistă asupra rolului conducător al clasei muncitoare în mobilizarea maselor asuprite pentru a răsturna regimul PCC, de a institui un stat muncitoresc autentic şi de a implementa politici socialiste ca parte a unei lupte pentru socialismul internaţional.

În vederea pregătirii acestui scop, muncitorii şi intelectualii din China trebuie să înveţe lecţiile strategice din experienţele tragice ale clasei muncitoare din China şi pe plan internaţional din sec. al XX-lea, în special din trădările stalinismului şi maoismului. Este necesar un nou partid cu adevărat marxist şi revoluţionar care să se bazeze pe lecţiile mişcării troţkiste împotriva stalinismului. Asta înseamnă construirea unei secţiuni chineze a Comitetului Internaţional al celei de-a Patra Internaţionale.